Părinte, cum îi sfătuiţi pe creştinii din afară, care vin să se roage în biserica spitalului, să se comporte cu semenii lor suferind de probleme mintale? Cum ar putea să le fie de ajutor?

Bolnavii psihic sunt greu de suportat. Din cauza acestei neputinţe, sunt părăsiţi de ai lor, de toţi. La sărbătorile mari spitalul e ticsit, pentru că familia vrea să petreacă sărbătorile în linişte, fără povara suferinţei lor. E greu, e cumplit. Şi cred că doar cel ce se confruntă cu astfel de probleme în familie poate să înţeleagă.

La început, ne e frică de întâlnirea cu bolnavii de aici. Şi eu, în primele luni de activitate aici, am avut aceleaşi prejudecăţi. Duminica şi în sărbători vin şi alţi oameni să se roage alături de bolnavi, în paraclisul nostru. Mulţi sunt ca nişte părinţi pentru ei. Le fac daruri, îi sfătuiesc cum să stea în biserică, cum să se roage, îi ascultă.

Să încercăm să nu-i mai etichetăm. Pentru că deşi avem impresia că trăiesc într-o lume a lor, că nu aud şi nu văd nimic din latura reală a vieţii, din ce se petrece în jurul lor, au suflet, au inimă şi resimt dureros comportamentul nostru lipsit de dragoste, de înţelegere şi compasiune. Pentru creştini este o probă grea faţă de porunca iubirii aproapelui să aibă aproape un astfel de suflet greu încercat.

Dar pentru credinciosul din afară e şi un mijloc de întărire. Văzând suferinţa de aici încearcă să ducă o viaţă echilibrată, împlinind voia lui Dumnezeu, el şi cei ai lui, pentru ca niciunul să nu ajungă să trăiască o astfel de încercare. (Nicoleta Olaru)