În lacrimi ne despărțim de cineva drag. La fel va fi în vinerea cea îndurerată, când Hristos, din Doctor al sufletelor și trupurilor noastre, devine „bărbat al durerilor”, Împărat al slavei umilit de robii Săi. Soarele va scăpăta spre amurg, iar noi ne vom croi drum către sfintele biserici prin lumina caldă a serii, purtând în mâini lumânări și flori, ca să participăm la înmormântarea Domnului. Poate ne-am obișnuit cu astfel de exprimări în Săptămâna cea tânguitoare a Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos. Nu sunt metafore, ci adevărul curat. Noi, robii, vom înmormânta pe Împăratul. Cu tristețe în suflet, dar având necurmată nădejde, vom lăcrima, încercând să arătăm compasiune Preacuratei Maici, care, sfâșiată de durere, se tânguiește văzându-și Fiul fără suflare.  Se cade oare să jelim, la rândul nostru știind că Domnul ne-a îndemnat să nu-L plângem pe El, ci pe noi înșine? Dar cum putem face altfel, când vedem că pământul și cerul se cutremură, pietrele suspină, iar soarele își ascunde razele? Cu atât mai mult noi, cei osândiți la moarte din pricina propriilor păcate, trebuie să vărsăm lacrimi de umilinţă, mulțumindu-I Marelui Pătimitor, căci fără jertfa Lui nu am mai fi gustat vreodată din Izvorul Vieții. Să plângem, neuitând că păcatele omenirii întregi L-au condamnat pe Hristos. Deși răstignit pe Cruce spre răscumpărarea omului, El a rămas îndrăgostit de acesta, chiar după căderea lui din iubirea Cerescului Părinte, provocată de neascultarea ce a deschis porţile înspăimântătorului iad. În perioada premergătoare Slăvitei Învieri, auzim mereu vorbindu-se despre chinuri, pătimiri, înmormântare. Astfel de cuvinte ne amintesc de stări, de lucruri potrivite mai degrabă cu ideea de umanitate decât cu cea de Dumnezeire. Cert este că pe noi, oamenii, durerea ne sperie. Ne ferim aproape întotdeauna să o trăim, cu toate că, adeseori, îndată după naşterea pruncului, ea se înființează lângă leagănul său. Ce să zicem de moarte? Ne înspăimântă, ne uimește.

Totuși, gândind la Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Adevărat, ca om adevărat, El Se lasă cuprins de suferință, apoi moare. Cum se împacă oare aceasta cu ideea de dumnezeire și veșnicie? Iată câteva ocazii de a medita profund la jertfa dulcelui nostru Mântuitor, căci El a atins desăvârşirea în toate. Nu a existat pe pământ om mai înțelept, căci El reprezintă Însăși Înțelepciunea, Cuvântul lui Dumnezeu. Ne-o dovedeşte limpede înălțimea învățăturii Lui. Hristos este Absolutul dragostei: niciodată, nimeni în lume nu i-a iubit pe alţii precum a făcut-o Domnul. Fiul lui Dumnezeu întruchipează, deopotrivă, puterea supremă, lucru arătat prin copleșitoarele Sale minuni. Dar atinge Iisus încă o culme: cea a suferinței, căci nici o fiinţă umană nu a suferit vreodată ca El. În genere, noi, pământenii, suportăm dureri trupeşti sau sufleteşti de nevoie ori în împrejurări independente de voința proprie, prea puțin pentru cei apropiaţi. Or, Domnul a îndurat atâta umilință și cumplita răstignire pe Cruce doar din iubire faţă de făptura Sa rătăcită, răzvrătită. De aceea Mântuitorul Hristos este Dumnezeul jertfei și suferinței. Ce diferență colosală, așadar, între „pătimirile” noastre și cele ale Preabunului Izbăvitor al lumii! El nu ne-a învățat a cunoaște, a prețui numai sacrificiul pentru ceilalţi, ci a birui chiar moartea, căci prin moartea Sa ne-a dăruit nouă nemurirea. Dacă până la Hristos oamenii doar presupuneau că există o altă viață în continuarea celei prezente, prin jertfa Lui supremă, dar îndeosebi prin copleșitoarea Sa Înviere, firava lor speranță a devenit o incontestabilă certitudine. Omul nu și-a putut vedea în chip deslușit menirea ultimă cât timp nu a avut garanția că va trăi şi după stingerea sa fizică din lumea pământeană, câtă vreme a privit existența ca pe un lucru efemer, întreruptă adesea de tulburătoare furtuni, sfârșită prin trăsnetul pieirii, descompusă apoi în perimetrul unui sinistru mormânt. Însă odată cu moartea lui Iisus, urmată de proslăvita Sa Înviere, insul a început a-şi preschimba din adânc trăirea, acordând actelor sale sensuri și rosturi mărețe, dăruindu-se cu sârg împlinirii binelui. Toate acestea le datorăm apoteozei durerii și jertfei Domnului Iisus Hristos – singura măreață dramă din istoria umanității ce a așezat Creștinismului aureola sfinţeniei.

Prin nespusele Sale suferințe, răstignirea pe Cruce, îngroparea de trei zile, Mântuitorul ne învață ce înseamnă iubirea, sacrificiul și nemurirea, punând înaintea ochilor minții noastre adâncurile fragilei viețuiri pământești, marcată de dureri și moarte, pentru ca, apoi, să ne arate viața veșnică și atotputernicia Sa dumnezeiască. Acum ni se înfăţişează ca om, urmând ca, odată cu slăvita-I Înviere, să-L preamărim ca Dumnezeu, Stăpân al vieții și al morții.

Așadar, să purtăm, în suflet și pe chip lacrimi conștientizând câte răni I-am produs Mântuitorului prin păcatele noastre,  și să-I mărturisim: „O, Răstignitule, Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, care ne-am dovedit de atâtea ori nerecunoștința! Tu, Dreptul Judecător, Te lași osândit de cei fărădelege! Mielul lui Dumnezeu fiind, încuviințezi să Te rănească lupii cei flămânzi de ură și răzbunare! Cu inimi smerite, Te rugăm să ne înveți taina Sfintelor Tale Pătimiri, ca să înțelegem că nu există dragoste mai mare decât a Ta, Care ne-ai arătat că iubirea învinge moartea.” Iar dacă Iisus nu ne va răspunde îndată, înseamnă că vrea să medităm profund la semnificaţiile Crucii și ale mormântului Său.