Omul este suma tuturor experiențelor trăite. Fiecare simte că este ceea ce este datorită bucuriilor, tristeților, reușitelor, eșecurilor, oportunităților fructificate, șanselor ratate, alegerilor bune sau mai puțin bune. În plasa de factori ce interacționează cu libertatea umană și care, până la un punct, poate fi numită providență, un anumit element joacă un rol mai important decât cele enumerate mai sus. Mă gândesc la oamenii care trec prin viața noastră și ne-o marchează, într-un fel sau altul.

Sunt unii oameni care au dobândit harisma deosebită de a-i inspira pe alții, care au devenit modele, chiar fără să-și fi dorit vreodată asta. De regulă, harisma acestor oameni este alcătuită din două ingrediente, combinate, de fiecare dată, în proporții unice: profesionalism și generozitate iubitoare. Prin profesionalism înțelegem valoarea autentică împropriată prin efort, prin asceză, indiferent că ne referim la o competență de a ști sau de a făptui, în general, iar prin generozitatea iubitoare, predispoziția arătată de cel ce a atins valoarea, că aceasta trebuie împărtășită mai departe, că oamenii sunt făcuți să adune în ei înșiși cât mai multă valoare, cât mai multă virtute.

Oamenii care au în ei înșiși flacăra cunoașterii (sau a profesionalismului, în sens larg) și căldura iubirii ce se răsfrânge și în ceilalți sunt rari. Unul dintre aceștia a fost, cu siguranță, domnul Florin Zamfirescu, directorul și fondator al Ziarului Lumina, plecat din această viață în urmă cu exact doi ani.

Am avut șansa extraordinară de a-l întâlni în vara anului 2005 și de a lucra 5 ani în echipa condusă de el. Am purtat discuții nenumărate, mai ziditoare poate decât ani de studiu de pe băncile școlii, m-am bucurat de încurajările sale, de aprecierile spuse întotdeauna pentru a motiva și nu pentru a gâdila slava deșartă, de observațiile sale concise, precise și politicoase, dar care-ți atingeau cele mai adânci fibre ale bunului simț. Acest tratament îl aplica, cu bucurie, tuturor mai tinerilor săi colegi.

Majoritatea dintre noi îi spuneam, cu deosebită plăcere, „Șefu'”, deși nu avea nimic din comportamentul tipic genului. Relația sa cu cei din redacție era construită pe niște repere care nu aveau nevoie de cadre formale. Făceam cu plăcere „ascultare” de el, pentru că simțeam cum creșteam prin această supunere de bună și interioară voie.

Și binele, nu doar răul, are capacitatea de a se autoreplica, dacă primește un impuls inițial suficient de puternic. De aceea, despre oameni ca domnul Florin Zamfirescu nu se cade să vorbești prea mult, pentru că ei încă trăiesc în cei pe care i-au format. Omenitatea, bunăvoința, solicitudinea, profesionalismul și generozitatea domnului Zamfirescu dăinuiesc, în continuare, în cei pe care i-a amprentat cu personalitatea sa. Domnul Zamfirescu a fost o experiență fericită și o întâlnire de neuitat!

Hristos să-l odihnească cu drepții!