De va voi cineva să urmeze calea dragostei pentru a se mântui, unul ca acela trebuie să își depășească propria sa voință și să devină smerit. Cuviosul Porfirie ne îndeamnă cu privire la smerenie: Încrederea deplină în Dumnezeu – asta înseamnă de fapt smerenia. Supunerea totală în fața lui Dumnezeu, fără a cârti, chiar și atunci când unele lucruri sau situații ni se par imposibile. Încredințarea totală în mila și ajutorul lui Dumnezeu – aceasta este smerenia adevărată.

Practicarea ascezei este foarte importantă pentru a ne păstra pe calea dragostei. Și Cuviosul Porfirie s-a angajat în această practicare a ascezei permanente. A făcut acest efort cu mult entuziasm și cu multă dragoste pentru Hristos. A avut o dorință nemărginită de a se uni cu Hristos încât orice asceză pe care și-a asumat-o a fost făcută fără niciun fel de efort. Chiar din tinerețe a aflat de frumusețea ascultării, prin aceasta supunându-și propria sa voință. Deși a avut darul facerii de minuni, niciodată nu și-a folosit acest dar asupra propriei persoane, ci l-a folosit exclusiv în slujba aproapelui său. Permanent și-a îndreptat nădejdea spre dragostea și mila lui Dumnezeu, urmând calea dragostei până la sfârșitul vieții sale.

El zicea: Nimeni nu poate înainta duhovnicește fără o asceză personală. Această asceză trebuie asumată permanent prin metanii, privegheri care trebuie făcute din voia liberă a fiecăruia. Toate trebuie să fie făcute cu bucurie. Ceea ce este important în această înaintare duhovnicească nu sunt nici metaniile, nici rugăciunile îndelungate, ci milostenia, dragostea nemărginită pentru Hristos și pentru lucrurile cele duhovnicești.

Biserica, în înțelepciunea Sa, ne oferă mai multe metode pentru a putea înainta duhovnicește: postul, rugăciunea zilnică, cele 7 Laude, Sfânta Liturghie și multe altele. Ca să urmăm calea dragostei, trebuie să practicăm aceste metode de înaintare duhovnicească, pentru a ne înlesni întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, atât în viața aceasta cât și în cea veșnică.