Filip era un om mânios, care se certa din nimic şi care avea puternice izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea, desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confraţilor săi. Într-o zi a simţit că nu mai putea continua astfel. Din relatarea vieţii lui nu aflăm dacă aceasta s-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea suporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o dată spre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoi ieşi afară, plin de nădejde. Prima persoană pe care o întâlni fu unul dintre fraţi care nu-l supărase niciodată cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duşmănos şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânia lui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf, pentru a-l întâlni pe un alt confrate, care întotdeauna fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă. Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. Atunci Filip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înaintea statuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nu ţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta?" Iar Domnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai de aceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să dobândeşti pacea".

Cred că este foarte important să înţelegem că Dumnezeu va lucra în felul acesta. Nu va sta pe cruce pentru tine la nesfârşit. Există un moment în care trebuie să-ţi iei propria ta cruce. Fiecare dintre noi trebuie să ne luăm crucea, iar atunci când cerem ceva în rugăciunile noastre presupunem prin implicaţie că o vom face cu toată însufleţirea pe care-o putem da acţiunilor noastre şi cu tot curajul şi energia pe care le avem. Şi mai ales, cu toată puterea pe care ne-o va dărui Dumnezeu.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 84-85)