Părintele Iustin a plecat la Domnul. Am rămas orfani de un mare părinte duhovnicesc dăruit de Dumnezeu ţării noastre, un adevărat „apostol al neamului românesc”, iar acum un rugător în cer pentru Biserică şi Ţară. A răbdat chinuri de nedescris în închisorile comuniste de la Aiud, Baia Sprie, Gherla şi Periprava. Jertfa părintelui, scrisă cu litere de sânge pe filele neamului nostru, ne rămâne ca un îndemn la luptă şi sacrificiu, în aceste momente de grea cumpănă prin care trecem cu toţii.

I-am trecut pragul, copii, bătrâni şi tineri, preoţi, monahi şi monahii. Pentru fiecare a avut mereu câte o vorbă bună, câte un sfat ziditor de suflet. L-am asaltat de atâtea ori şi, deşi era obosit şi suferind, ne-a primit pe toţi, renunţând la puţinele ore de odihnă, pentru a se dărui semenilor săi. Ne-a primit, ne-a iertat şi ne-a binecuvântat.

Câţi dintre noi, însă, i-am urmat sfaturile? Ne eliberam sufletele de poveri grele, care rămâneau toate pe umerii părintelui. El se ruga pentru noi toţi. Însă dintre noi, câţi am renunţat la păcate, făcând ascultare de părintele Iustin? Am adus cu noi şi am lăsat pe seama rugăciunii fierbinţi a părintelui mii de boli trupeşti şi sufleteşti, neputinţe, depresii, apăsări, supărări. Mii de păcate. Plecam din chilia părintelui parcă zburând, plini de harul şi rugăciunile sale. Apoi ne întorceam la vechile noastre metehne. Părintele ştia şi suferea mult pentru îndârjirea noastră. Dar ne ierta mereu pe toţi. Copleşit, însă, de greutatea păcatelor mărturisite de cei care îi treceau pragul, părintele mărturisea:

“Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună. Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat“.

Timp de 17 ore pe zi, cu pauze foarte mici, părintele primea pelerini din toate colţurile ţării. Înţelegem, oare, măcar acum sensul acestui sacrificiu imens? Alături de miile de oameni pentru care se ruga, părintele ardea ca o torţă vie pentru întreg neamul său. Dar constata, cu amărăciune, distrugerea tinerilor aflaţi sub influenţa nefastă a Occidentului, pervertirea copiilor prin flagelul pornografiei, introducerea măsurilor de control şi subjugare a populaţiei, ruinarea economiei şi agriculturii, lipsa modelelor autentice, în sfârşit, toată criza materială şi spirituală care zguduie şi acum ţara noastră. Spunea, cu tristeţe, părintele:

„A ajuns românul nostru acum de batjocura Occidentului, cerşetor în toată lumea, dar acesta nu este decât un plan satanic care caută să compromită un popor ortodox ca românii. Orice străin care ar trece pe la noi în timpul unei sărbători creştine, dacă intră să stea într-o biserică o oră sau jumătate de oră îşi va da seama ce înseamnă ortodoxia românească şi ce este românul. Nicio altă ţară nu se poate compara cu suferinţa neamului românesc, prin numărul mare de martiri, de mărturisitori pe care l-a dat şi prin viaţa creştină pe care a dus-o fiecare deţinut în puşcărie, că nu-i mai încăpeau închisorile, celulele, podurile şi beciurile Securităţii. Ce putem să spunem de o naţie ce nu s-a făcut vrednică de o astfel de suferinţă? Se poate ea compara cu una suferindă? România nu e valoroasă prin aurul şi alte bogăţii materiale, aşa cum se laudă occidentalii, pentru că astea pier degrabă, ci prin jertfa şi valoarea ei spirituală.”

Înţelegând sensul suferinţei neamului, părintele Iustin profeţea un nou val de prigoană, urmare a păcatelor noastre. Era convins, însă, că românul, obişnuit cu greutăţile, va reuşi, prin rugăciune, să treacă peste nenorocirile ce vor urma.

„Oricum nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferinţă şi prigoană. Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfăţişeze curat, gata spre Înviere (…) Românul a învăţat că din această criză nu vom putea scăpa niciodată decât ridicând mâinile la cer şi plecând genunchii noştri la pământ. Şi cu cât putem ţine noi mâinile mai mult la înălţime, cu atât Dumnezeu va veni cu mila Sa peste noi. Românul nostru este obişnuit cu viaţa aspră, este obişnuit să urce iarna culmile munţilor. Românul va reuşi, poate alţii nu vor reuşi…”

Noi, cei care am primit ajutorul părintelui Iustin, suntem datori să ducem mai departe lupta sa pentru revigorarea neamului. Să ne întoarcem la satele noastre, să luăm în stăpânire pământurile noastre strămoşeşti. Să umplem bisericile noastre. Să reînvăţăm obiceiurile şi tradiţiile lăsate moştenire de bătrânii noştri. Să cinstim memoria martirilor noştri. Este ceea ce şi-a dorit părintele Iustin pentru ţara sa.