Acolo, la Muntele Sfânt, viaţa mea a reintrat în normal. Aproape în fiecare zi, după Sfânta Liturghie, mă inunda o bucurie pascală. Şi, oricât ar fi de curios, rugăciunea mea neîncetată, asemenea unui vulcan în erupţie, izvora dintr-o adânca deznădejde ce mi se cuibărise în suflet. Două situaţii, ce păreau diametral opuse, s-au încuibat înlăuntrul meu. Scriu adevărul adevărat. Eu însumi nu pricepeam ce se petrece cu mine. Aparent, eu nu eram mai puţin fericit decât majoritatea oamenilor. Mai târziu, m-am limpezit referitor la starea lucrurilor: Domnul mi-a dat mie darul pocăinţei (Lc. 24, 47). Da, acesta era un dar. Cum s-a slăbit în mine deznădejdea, s-a răcit şi rugăciunea şi moartea mi-a pipăit inima. Prin pocăinţă, existenţa mea atât s-a dilatat, încât atingea şi iadul, şi Împărăţia. La începutul primului razboi mondial (1914), veştile despre miile de morţi de pe front au absorbit în conştiinţa mea întreaga existenţă cosmică în întunericul nepătruns al absurdului. Nu puteam accepta nici moartea, nici absurdul. Atunci, înlăuntrul meu a pătruns cugetarea-duh: tot ceea ce am cunoscut, tot ceea ce am iubit şi ceea ce viază şi mă inspiră, tot ce este pozitiv şi chiar Însuşi Dumnezeu moare în mine şi pentru mine, dacă eu dispar cu desăvârşire… Puternică mi-a fost această încercare: ea a luat această formă: omenescul EU poate deveni centrul cuprinzător al întregii zidiri.

(Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Editura Mănăstirii Piatra-Scrisă, Caraș-Severin, 2002, pp. 36-37)