La citirea acestor cuvinte probabil că mulți se vor gândi la imagini gen Terminator sau măcar ceva luat din scrierile lui Asimov. Totuși nu despre SF vreau să vorbesc ci despre ceva care deși probabil că părea SF la un moment dat, astăzi a devenit realitate.

Omul a învățat să muncească pământul cu sudoarea frunții, să crească și să vâneze animale, a învățat să pescuiască iar uneltele pe care le folosea erau lemn și piatră sau mai târziu cupru sau fier meșterit astfel încât să-i fie de folos. Și tot așa învățând omul să-și facă unelte care să-l ajute să lucreze mai ușor, să-l ajute să ducă mai ușor arșița verii și frigul iernii, să lupte mai ușor cu incendiile și cu inundațiile, a ajuns să născocească tot felul de lucruri. După cal și căruță am ajuns la mașini, trenuri și avioane, după poveștile și dansurile din jurul focului am ajuns la piese de teatru, la radio și televiziune, la Internet. După ceaiuri de plante am ajuns vaccinuri, la RMN și operații cu laser. De la a privi omul de lângă noi, am ajuns să putem privi copilul încă nenăscut și oamenii de la celălalt capăt al lumii sau nebuloasele care nici nu știam că există, de la a sta de vorbă cu cei de aproape ai noștri, am ajuns la scrisori trimise peste hotare, la telefoane interurbane și internaționale, la telefoane mobile, VoIP și videoconferințe.

Toate aceste schimbări, deși multe dintre ele s-au petrecut într-o perioadă foarte lungă de timp iar altele foarte repede, ne transformă încet-încet în oameni bionici. Ce însemnă asta? Devenim oameni cu anexe, cu apendici, un soi de implanturi dacă vreți și nu mai știm să funcționăm cum trebuie fără aceste „anexe“. Spuneam cuiva zilele trecute să vină cu mine într-o plimbare până în Copou, o distanță de vreo 3 kilometri de la Golia. Primul lucru care m-a întrebat a fost „cu ce mașină mergem?“. Am văzut oameni care nu mai merg nici 2-300 de metri fără mașină pentru că s-au obișnuit așa și acum mașina a devenit parte din ei, nu se mai pot concepe fără ea. Dacă vrei să vorbești cu cineva îți dă numărul de telefon sau adresa de email, dacă vrei să vezi unde ești, te uiți la GPS, întrebi pe cineva cât face radical din 12.321, se întoarce spre calculator. Îmi amintesc că la școală nu ne dădea voie să facem calcule cu calculatorul ca să ne obișnuim mintea să lucreze. Și e un lucru bun ca mintea să lucreze și să nu se învețe leneșă.

Îmi povestea cineva că acum câțiva ani, în timpul unor inundații, a participat la livrarea unor ajutoare pentru sinistrați. Între altele au dus și un sac de fasole unor oameni care rămăseseră fără case și stăteau la marginea drumului. Oamenii s-au plâns că le este foame și, evident, persoana respectivă i-a întrebat de ce nu gătesc fasolea pe care le-a adus-o. Răspunsul foarte simplu și candid a fost „pentru ca nu avem aragaz și butelie“. A trebuit să le arate cum se strâng surcele și cum se face focul sub un ceaun pe pirostii, lucru de neconceput pentru cineva care s-a obișnuit să trăiască cu apă curentă în casă și cu gaz la sobă.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu spun că este un lucru rău confortul. Nu spun că este un lucru rău că avem atât de multe mașinării ca să ne ajute să ne fie mai ușor. Este însă un lucru foarte rău că ne-am obișnuit să credem că depindem de ele și ca nu putem trăi fără ele. Dacă de mâine nu am mai avea curent și benzină – ferească Dumnezeu – ce s-ar întâmpla cu noi? Așa este că mulți ar muri de foame și de sete cu fântâna în curte sau cu izvorul lângă ei și cu grâul pe câmp? Poate ar trebui ca măcar din când în când să ne luăm cortul în spate și să mai mergem să vedem cât de frumoși sunt munții și pădurile pe care le avem, cât le mai avem, să învățăm ce înseamnă să privești florile și stelele printre frunzele copacilor și nu de la fereastra hotelului. Să învățăm în ce parte este nordul și în care sudul și care sunt ierburile folositoare și de care să ne ferim.

Spune lumea că am devenit o generație de grași și de obezi. Nici nu e de mirare. Nu mai facem nimic. Ne-am lenevit cu totul. Nu ne mișcăm, nu gândim, nu ne rugăm, lăsăm totul în seama „anexelor“ bio-mecanico-electronice. Acum mai multă vreme îmi spunea cineva că face pentru mine nu mai știu câte milioane de (e)rugăciuni. Adică pusese calculatorul să se roage. I-am spus că dacă se roagă piatra, piatra se mântuiește. Rugăciunea nu are valoare fără dragoste. Iar dragostea, oricâte implanturi ne-am face și oricâte anexe ne-am lua, este o funcție a sufletului și niciun fel de ciocan, oricât de multe integrate ar avea, nu poate nici să o zdruncine și nici să o înmulțească.

E bine să stăm la răcoare când e zăduf afară, e bine să ne ferim de ploi și de frig ascunzându-ne în case și sub haine groase dar să nu uităm că suntem oameni, și cel mai important lucru pe care-l putem face este să iubim. Să-L iubim pe Domnul Dumnezeu din toată inima și cu tot sufletul și cu toată puterea și cu tot cugetul nostru iar pe cel de lângă noi, ca pe noi înșine. Restul sunt detalii.