Părinţii subliniază că omul nu e chipul lui Dumnezeu. Chip al lui Dumnezeu, întru totul identic, este numai Cuvântul, Fiul. Cuvântul e chipul Tatălui. De aceea, din moment ce Cuvântul e chipul Tatălui, Hristos (Cel ce s-a întrupat) este chipul Tatălui ca Logosul-Cuvântul. Însă, prin comunicarea însușirilor, și Cuvântul întrupat, adică firea omenească a lui Hristos, este de asemenea chipul Tatălui. Adică şi firea omenească a lui Hristos este chipul Tatălui, datorită Întrupării. 

Omul nu e chipul lui Dumnezeu. Se spune, desigur, că omul e chipul lui Dumnezeu, dar este o folosire greșită a termenului. În înțelesul propriu, omul este „după chipul lui Dumnezeu”, nu „chipul lui Dumnezeu”. De la după chip, omul trebuia să ajungă la după asemănare, adică la îndumnezeire, prin lucrarea lui Dumnezeu şi propria lui împreună-lucrare. Înlăuntrul omului exista un „avânt” de a fi călăuzit de la după chip la după asemănare, precum tot Sfântul Irineu spune: „Trebuia ca omul întâi să se nască, născându-se să crească, crescând, să se maturizeze, maturizându-se, să se înmulţească, înmulţindu-se, să se întărească, întărindu-se, să se proslăvească, iar proslăvindu-se, să-L vadă pe Stăpânul său. Pentru că Dumnezeu este Singurul vrednic de văzut, iar vederea lui Dumnezeu este pricinuitoare a nestricăciunii”.

Omul, creat după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu, are suflare de viaţă, care l-a făcut pe om sufletesc, dar are şi duh făcător de viaţă, care l-a făcut duhovnicesc.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 99)