Omul, ființă socială
Cât de evidentă pentru unii este această afirmație. Că omul este o ființa socială. Și totuși, ce implică asta? Cu ce anume ne schimbă și cum ne influențează cele mai mici detalii din viața noastră la care de multe ori nici nu luăm aminte?
Cât de evidentă pentru unii este această afirmație. Că omul este o ființa socială. Și totuși, ce implică asta? Cu ce anume ne schimbă și cum ne influențează cele mai mici detalii din viața noastră la care de multe ori nici nu luăm aminte?
Pustnicia este unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le poate face un om. Și nu pentru că ar fi greu să stai singur să te uiți la stele și la copaci, ci pentru că atunci când ești singur nu are cine să te proptească dacă ești pe cale sa cazi și nu te poate duce nimeni în spate până la cel care te poate face bine, dacă te-ai lovit la picior sau un șarpe te-a mușcat. Între călugări, pustnicia se ia numai cu mult sfat și doar de către cei foarte încercați pentru perioade de timp stabilite împreună cu starețul și cu duhovnicul. Mulți au luat-o razna plecând la pustie de capul lor, fără să aibă experiența necesară pentru o astfel de încercare. Cei care au reușit să se facă stâlpi de foc în pustie și în izolare, au știut foarte clar cum anume se duce lupta în asemenea condiții și nu le-a lipsit înțelepciunea.
Dar nu despre pustnicii aceia voiesc a vorbi. Mai degrabă vreau a spune despre alții care se înmulțesc tot mai mult în această „eră a comunicării“. Sunt cei care stând în mijlocul orașelor și uneori chiar în sânul familiei, se pustnicesc fără socoteală. Se rup de cei de lângă ei, ajung să nu mai aibă încredere în oameni, ajung să se izoleze în durere și în disperare. Aceasta este una dintre cele mai fără de socoteală forme de pustnicie. Pentru că aceștia nu clădesc pustia ci își pustiesc sufletul. Ba chiar unii ajung să creadă că lumea ar fi un loc mai bun fără ei. Fără un om, lumea nu mai este întreagă. Atât de multe lucruri frumoase lucrează Dumnezeu printr-un singur om, încât viața fiecăruia, a oricăruia, ar putea fi mii de biblioteci de cărți cel puțin de calibrul Amintirilor lui Creangă, dacă s-ar găsi cineva cu destul de mult talent ca să le scrie.
Spun părinții că cel mai mare chin al iadului este singurătatea. Lipsa apropierii oricărei alte ființe, umane, îngerești și chiar a lui Dumnezeu. Nu că n-ar fi Dumnezeu în tot locul ci că singurătatea este ceva ce se plăsmuiește înăuntrul nostru și care se poate face iad în noi încă de aici. De aceea este important să avem prieteni, și mai cu seamă prieteni înțelepți. Uneori se numesc duhovnici acești prieteni înțelepți pe care-i avem. Prietenii aceștia ne ajută să trecem peste cele mai dureroase momente ale vieții noastre, să depășim cele mai crunte disperări și deznădejdi.
Așa că, dacă ai un prieten, fie că se numește tată sau mamă sau duhovnic sau iubită sau oricum s-ar chema, nu-l alunga spunând că vrei să rămâi singur. Caută-l și spune-i ce te doare. Pentru că nu-ți este prieten adevărat decât cel cu care poți împărtăși și durerea și bucuria. Poate că nu va ști ce să facă dar poate te va îndruma către cineva care știe. Și chiar dacă ar fi omul în mijlocul tuturor nepricepuților de pe pământ, nu lasă Dumnezeu să se piardă oamenii din pricina nepriceperii celor care-L caută cu inimă curată. Atunci când tac oamenii, strigă pietrele.