Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este lăudat, nu socotește că lauda i se cuvine lui, căci simte că nu înseamnă nimic. De este vorbit de rău, el se socotește pe sine a fi mult mai rău și își spune în cugetul său: ''Ei nu mă cunosc, căci altminteri și mai rău ar vorbi despre mine''. Dacă este clevetit și osândit nu se neliniștește și nu-și caută îndreptățire, căci se gândește la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate după moarte nu numai faptele, ci și gândurile oamenilor.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre Smerenie și Mândrie, Editura Sophia, București, 2007, p. 93)