Dumnezeu fiind izvorul înțelepciunii, teologul se hrănește direct din acest izvor. În timp ce filosoful este iubitor de înțelepciune, teologul este iubitor de Dumnezeu. Filosoful se hrănește din umbra realității, întocmai teoriei lui Platon despre alegoria peșterii și teologul se hrănește din realitate. Filosoful vrea să extrapoleze cât mai mult în înțelepciune, dar, paradoxal, este privat de certitudinea existenței acestui izvor de înțelepciune.

Gravitatea cea mai mare este că filosoful nu este conștient de acest lucru, ci este mulțumit și satisfăcut cu elucubrațiile sale mentale. Se socotește biruitor în orice idee subiectivă, îi lipsește smerenia teologului. Și filosoful, și teologul caută ceva. Însă, diferența dintre cei doi se evidențiază din start. Scopul, mijloacele și finalitatea sunt diferite. Trebuie privite obiectiv. Dar această privire obiectivă a dispărut demult, căci diferite curente filosofice au subminat teologia de sute de ani. Roadele Renașterii, Umanismului, Iluminismului, Evoluționismului, Marxismului etc. se văd foarte bine azi. Efectul este vizibil din ce în ce mai mult. Aceste curente filosofice fără Dumnezeu au provocat „divorțul” între filosofie și teologie, astfel încât o mulțime din fiii lor trăiesc dezorientați, neștiind pe care părinte să-l adopte.

În ultimele trei-patru veacuri, teologia, și în general credința în Dumnezeu, a fost continuu atacată de acești „adepți ai înțelepciunii”, de acești partizani ai lui Antihrist. Motivele și scopurile sunt multiple, cunoscute și necunoscute, discutabile și indiscutabile. Oricine caută cu sinceritate la izvoare, descoperă realitatea.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile și incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997,  pp. 87-88)