Aspecte ale vieţii și credinței creştine se strecoară în universul sportului. Nu demult luam în discuție, tot în această rubrică, percepţia despre rolul lui Dumnezeu în desemnarea câştigătorilor competiţiilor sportive, despre gestica superstiţioasă şi despre încrederea, posibil necuviincioasă, într-un ajutor divin acordat cu părtinire. Cu privire la lumea sportivilor ca atare, câțiva dintre aceştia sunt renumiți prin credinţa pe care o vădesc publicului spectator şi telespectator. Ieri, legendarul atlet Jonathan Edwards, încă deţinător al recordului mondial la triplu-salt, nu concura duminica, chiar dacă asta putea însemna, cum s-a şi întâmplat, să nu poată participa la un campionat mondial. Astăzi, fotbalistul brazilian Kaka îl iubeşte pe Iisus-ul său şi nu se sfieşte să o arate prin mesaje tipărite pe tricou (I belong to Jesus). Foști mari adversari ai deceniilor trecute, boxerii Cassius Clay și George Foreman sunt, unul, convertit la islam (Muhammad Ali), iar celălalt, pastor baptist. Exemplele pot continua.

Comentariile transmisiunilor sportive – la care aş dori să mă opresc o clipă astăzi – pot fi considerate educative numai într-un sens slab, astfel încât ar fi chiar de mirare să fie luate în discuție prea des. Oricât de marginală ar fi ea, existenţa unei relaţii educative nu poate fi, cu toate acestea, exclusă: comentatori şi privitori sau ascultători, profesionişti sau amatori, ne circumscriem, mai mult sau mai puţin interesat, sferei suporterului, chibiţului, pasionatului; în care relaţie, inevitabil, comentatorul serveşte, iar publicul este la primire.

Comentariul jurnalistic de la noi poate include, din păcate, mostre de înţelegere eronată a culturii creştine. Într-o transmisiune TV am putut afla, spre exemplu, că jucătorul cutare a avut o intervenţie „nu tocmai catolică” la un adversar (a se apăsa, cu grăbire, tasta MUTE). Se poate presupune că prin „catolică”, comentatorul a vrut să pară deştept, înlocuind cuvântul „ortodoxă” din expresia consacrată „intervenţie – sau intrare – ortodoxă” (cu sensul de corectă), pentru a pune în context jocul transmis (între două echipe străine din Occident). („Catolic”, în altă ordine de idei, poate fi, la rândul său, folosit în sens neconfesional,  cu înțelesul de „strict”, precum în expresia „mai catolic decât papa”, adică strict până la exagerare.)

Nici jurnalismul de birou, care ar trebui să fie mai puţin supus greşelii decât comentariul în direct, nu ne scuteşte de afirmaţii vesele (și triste). Astfel, într-un cotidian, am putut citi odată, cu plăcută surprindere, despre un boxeur american – cu un trecut de puşcăriaş, no less – că este ortodox. Mi-am zis că povestea omului merită aflată pentru ca, în scurt timp, pe când îi căutam biografia, să înţeleg că ziaristul nostru luase drept confesiune religioasă termenul tehnic care redă postura de „dreptaci” a pugilistului („orthodox”, care este opusă celeilalte, de „stângaci”, redată prin „southpaw”).

Nicio supărare, însă publicul este, mai adesea decât arareori, mult mai inteligent decât angajații de duzină din presa sportivă. Comentariile de pe variantele online ale publicațiilor sau televiziunilor de profil ne oferă mărturii nenumărate. Astfel, s-ar zice că a fi jurnalist sportiv e vreo corvoadă: bunul simţ conduce la ideea că, la cum scriu sau vorbesc,  aceştia nici nu sunt plătiţi, ci mai vin, eventual, și cu bani de acasă. Numai cei care au fost ultimii în clasă au vreo șansă să fie angajați, iar cultura de orice fel, mai ales cea veritabilă, n-ar putea decât să-i încurce în carieră.