Adormirea Maicii Domnului în povestirile satului românesc

Adormirea Preacuratei Maici ne prilejuiește nu doar o teologică privire a ultimului act din viața pământească a celeia ce I-a dăruit Mântuitorului lumii trup omenesc ci, îndeosebi în acest an dedicat satului românesc, ne oferă posibilitatea de a păși cu sfială în lumea satului tradițional, ca să deslușim modul în care s-a reflectat mult prețuita sărbătoare în existenţa lui.

Se ştie bine că satul reprezintă vatra în care s-a plămădit, s-a conservat, dar și s-a transmis mai departe nu doar conștiința națională, ci și cea religioasă a poporului român. Cine nu a văzut, măcar o dată, o imagine a satului tradițional românesc cu biserica tronând undeva pe o culme de deal sau în centrul așezării, cu troițe pe la colțuri de ulițe, cu cimitire străjuite de frumoase cruci, cu case ţărăneşti, cu oameni harnici, evlavioși și credincioși? Ei bine, toate sunt purtătoarele unui tezaur neprețuit nu doar al istoriei și al devenirii noastre naționale, ci și al credinței bimilenare a poporului român. Așa se face că, în mediul rural, majoritatea sărbătorilor creștinești sunt însoțite de un impresionant alai de tradiții, obiceiuri, dar și de povestiri, legende, inspirate din slujbele și sinaxarele bisericii, ca reverberație a ceea ce țăranii români ascultau și înțelegeau din Evanghelia sărbătorilor, din cântările de strană sau din predica preotului.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului nu face rabat de la regulă: cum se putea oare ca Sfânta Maria, față de care neamul românesc a nutrit dintotdeauna o dragoste aparte, să fie trecută cu vederea? Pe lângă numeroasele creații folclorice închinate ei (mă refer la poeziile populare cu caracter marial), memoria vie a satului românesc a plămădit o multitudine de povestiri despre modul în care Fecioara Maria s-a mutat din viața pământească, bucurându-se de „invitația” Fiului ei de a locui cu trupul în cereștile locașuri. Nu-mi propun aici o inventariere a lor, căci renumiți folcloriști au făcut-o deja încă din primii ani ai secolului XX, ci doar să le schițez în linii mari conținutul.

În general, legendele despre Adormirea Maicii Domnului păstrează adevărul credinței noastre ortodoxe, căci mai toate vorbesc despre viața Preacuratei după înălțarea la cer a Fiului ei, despre ajutorul oferit de ea primelor comunități creștine formate îndată după Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii. O astfel de povestire relatează povețele date de Maica Vieții Sfinților Apostoli, adunați la casa ei: „Dragi Apostoli ai preaiubitului meu Fiu Iisus, iată că mi s-a apropiat și mie timpul, ca și fiecărui pământean, să părăsesc lumea aceasta, unde multe am avut de văzut și suferit, și să merg la Dumnezeul cel Preaînalt. Voi să ascultați de învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos și bine veți găsi. Iar de nu veți asculta, rău veți afla”.

Adormirea este relatată de toate aceste plăsmuiri populare și, concomitent, se menționează momentele premergătoare înmormântării: pregătirea, jelirea, prezența minunată a îngerilor și psalmodierea lor îndelungă. Nu putea fi trecută în taină nici prea îndrăzneața faptă a unui necredincios evreu care, cuprins de zavistie, a intenționat să se apropie cu gând rău de catafalcul în care se afla depus trupul cel preasfânt al Adormitei.

Din legende ne reține atenția un aspect deosebit: cu iscusință și inspirație, creatorii populari au transferat evenimentele petrecute la Ierusalim ori în Ghetsimani acasă, în ograda, în grădina lor, metamorfozând întreg pământul românesc într-un „Ghetsimani” duhovnicesc. Întâlnim, bunăoară, referiri la pregătirea de înmormântare a Fecioarei, când natura, solidară cu Sfinții Apostoli, i-a împodobit cunoscutul „pom”, obicei rămas și păstrat cu fidelitate în tradiția românească: „Jalea și durerea, când a adormit Maica Domnului, a fost pretutindeni, că și pomii cu poamele cele frumoase s-au adunat la un loc și s-au format dintr-înșii un pom mare, care s-a pus în fruntea procesiunii cu care a fost petrecută Maica lui Iisus la mormânt. Și de aici este datină de a se duce, când se înmormântează vreun mort, un pom încărcat cu tot felul de poame înaintea acestuia”. Natura continuă să surprindă și să se alăture suferinței primei comunități creștine la Adormirea bunei lor ocrotitoare căci, „de atâta jale, până și frunzele pomilor s-au îngălbenit de durere și mâhnire”. Dar, precum bunii noștri creștini care, oricât de mult ar suferi la moartea cuiva drag, nu se lasă copleșiți de durere, ci împlinesc cu toată acribia rânduiala pogribaniei, așa și plantele hotărnicesc să alcătuiască o gerberă și s-o dăruiască celei care își începe călătoria către Cer. Nu avem de-a face cu flori din Țara Sfântă, ci „bostanul, popușoiul, haldanul, floarea soarelui au împletit o cunună mare și frumoasă și au pus-o pe sicriul Maicii Domnului, și astfel fu ea înmormântată. De atunci vine apoi ca în tot anul pe timpul acela, când se serbează Adormirea Maicii Domnului, perii, merii, popușoii, bostanii și haldanii se coc și se îngălbenesc”.

O sumedenie de asemenea creații populare au plăsmuit strămoșii noștri în vatra satului românesc care, iată, se dovedeşte nu doar un spațiu depozitar al valorilor spirituale, morale și culturale ale neamului, ci și o neîntrecută „academie populară” în care țăranii, cu un acut simț al perenității timpului, au creat astfel de legende, prilej de a-și exprima neclintita lor credință în nemurire, rezumând filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii și al morţii. Așa cum Maica Domnului a trecut prin moarte, iar apoi a fost luată cu trupul la Cer de Fiul ei și Dumnezeul nostru, tot așa și noi parcurge-vom același drum către locașurile cele nepieritoare.

De la același autor

Ultimele din categorie