Este icoana cea mai sensibilă pe care o cunosc despre „munca de Dumnezeu” a Mântuitorului. Tocmai ce am trecut prin Prăznuirea Luminii celei necreate la Schimbarea la Față și acolo, Petru, simplu și curajos, propune să construiască trei colibe: una Mântuitorului, una lui Ilie și o alta lui Moise. Semn al nevoii de a ține aproape, fără să piardă, Chipul și Slava. Dar și pentru a înțelege noi, ceilalți, împrăștiații, că Harul se ține în tăcerea de unghi închis a pustiei, în sobrietatea singurătății. 

Am auzit multă vreme că oamenii construiesc zeitățile după chipul lor. De curând, un distins comentator al socialului ne-a trântit o nouă apoftegmă: religia este o dictatură! Îl înțeleg. În lipsa unei lecturi liniștite, de retragere din mulțime, vrea să placă mereu mulțimilor. Priviți la liniștea prin care, pentru a-i scoate din ispită, Domnul trimite ucenicii pe mare, unde-i lasă o vreme confruntați cu furtuna. E mai greu de izbăvit din ispita vedetismului cu o serie de convertiri în rating decât să înfrunți demonii ascunși în furtună. Domnul îi învață pe ucenicii Săi că ispita cea mai grea este să faci un Dumnezeu al emoției, al propriei gândiri, construit pe lipsă de rațiune și când spun acesta înseamnă că inclusiv când domină numai rațiunea ta, tot lipsă de raționalitate se cheamă boala ta sufletească. De aceea Domnul îi îndepărtează spre a da drumul mulțimii. El Însuși este obosit de mulțimi. Prin acesta arătându-ne limita umană din slujirea Sa, dar și faptul că, și pentru noi posibilitatea oboselii de bine vine din așezarea în lucrarea Sa și nu, nu trebuie să ne sperie. 

Pe mare, oarecum departe de țărmul liniștirii Mântuitorului, Apostolii sunt hurducați de furtună. Pare aproape inexplicabil cum de pe țărm e bine și în larg tulburare. Iar pentru ucenici va fi contat și că Domnul îi „silise” (Matei 14, 22) să urce în corabie. Furtuna se vădește că este, mai degrabă, un atac la încrederea Apostolilor în Hristos Domnul. Un mod de a-L submina în miezul echipei Sale, fragile omenește. Când Domnul calcă marea, împotriva valurilor, oamenii au zis că e nălucă. Viziunea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era dictată tot de interesele celui ce vălurește liniștile noastre în furtuni și greutăți. Un Învățător nălucă. Chiar că numai celui care dă închipuiri putea să dea un astfel de gând. Și nu va fi ultima dată. Aduceți-vă aminte de momentele din zilele ce au urmat Învierii. Cum dioptria îndoielii schimbă înțelesul din lumina zilei. Parola este identică la toate aceste străji de îndoială: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!” (Matei 14, 27).

Domnul cheamă la Sine pe Petru. Pescar „îmbătrânit” în furtuni. Om de mare. Nu îl cheamă pentru a-i dovedi ceva, ci pentru că Petru o cere. Cred că Petru intuise că nu e nici furtuna obișnuită, dar nici Învățătorul nu este doar Învățător. Atât doar că frica îl copleșește. Alunecă în val la un pas de Hristos. Observați? Îngrămădire de oameni care îi laudă, furtună, nălucă, frică. Îndrăznesc a spune că avem de a face cu o întreagă tehnică de manipulare a bietului suflet uman de puterile deloc umane. Când Dumnezeu-Omul atinge însă mâna omului, Petru în cazul acesta, se oferă umanului forța dumnezeirii. La o simplă atingere se sting două furtuni. Cea de pe ape și cea din sufletul lui Petru.

Mântuitorul intuiește, de fapt, știe precis de ce Petru s-a tulburat. Pentru că își pierduse încrederea și voia să încerce, cu ucenicii Lui de față, identitatea specială a „nălucii”. E un lider adevărat. Ar fi preferat să moară decât să se strecoare pe corabia ce-L aștepta pe Hristos vreo nălucire venită de la furtunosul dușman al Binelui și omului. Domnul vede puțina credință și identifică motivul alunecării în ape: îndoiala! Dar mă întreb care din corabie s-ar purta altfel? Câți din lume s-ar comporta altfel? Azi, la vremea noastră, câți s-ar comporta altfel? Omul este om, iar inteligența îi poate provoca, deseori, năluciri. Fie vorba între noi, în ciuda rațiunii noastre, putem deveni neoameni dinaintea unei furtuni cu valuri de frică viscerală. Și am văzut mulți dintre oamenii raționali – care acuză de dictatură religia – care au trăit ca dictatori viețile lor și viețile noastre, insistând, nu-i așa, că Domnul este doar o „nălucă”. 

Pe corabie, ucenicii i Se închină lui Hristos pentru că văzuseră cum s-a liniștit marea. Pe țărm, oamenii din Ghergheseni se bucură de venirea Sa pentru cele cunoscute despre El. Nicio formă de credință nu e lipsită de rațiunea de a iubi pe aproapele și de a avea încredere în Hristos. Reacția Gherghesenilor este reacția celor care refuză dictatura, de orice formă ar fi ea, căci aduc la El pe cei bolnavi, pe cei împovărați și-L rugau numai să se atingă de poala hainei Lui. Și câți se atingeau se vindecau. E singura formă de materialism în care strălucește iubirea. 

Atingerea omului de Hristos vindecă, făcându-l liber. De orice formă de furtună, nălucire ori frică. Și asta este cea mai înaltă datorie a Bisericii acum! Vindecarea de furtuni, năluci și frici. Cu Hristos și în Hristos, Dumnezeul Slavei care trece prin mijlocul nostru.