Astfel, poemele sale publicate în anii dinaintea marii prigoane (Insula Albă, 1944; Osana Luminii, 1948; Poemele Iubirii, 1949) au revenit în atenția cititorilor într-un volum compact intitulat chiar Poezii îngrijit de părintele Cornel Toma, care a adăugat în această ediție și alte poeme apărute în reviste literare sau rămase în manuscris (Editura Sophia, 2000). Al doilea volum disponibil publicului contemporan, intitulat Ție, Doamne, îți voi cânta, a fost editat în 2013 la Doxologia, după un manuscris conținând poezii mai vechi dar și inedite, donat bibliotecii Mitropoliei Moldovei de Patriarhul Iustin, pe când se afla în scaunul vlădicesc de la Iași.

Alături de părintele ieroschimonah Daniil (Sandu) Tudor, martir în temnițele Aiudului și de Daniel Turcea, poetul „înviat” de părintele Arsenie Papacioc, maica Teodosia (Zorica) Lațcu se înscrie între personalitățile de seamă ale poeziei religioase românești de influență isihastă. Iar această înrâurire de har s-a revărsat într-o formă originală peste poeta monahie spre delectarea literară dar și zidirea duhovnicească deopotrivă a monahilor și mirenilor. Deși făptură plăpândă ce a purtat toată viața „un ghimpe în trup”, suferință dublată apoi de o detenție prelungită printr-un exil, glasul ei ca viersul de ciocârle în câmpia mănoasă din preajma Dunării nu oglindește câtuși de puțin destinu-i vitreg, ci pune în valoare cu atât mai mult strălucirea cerească pentru care a trăit. Sensibilitatea-i firească și-a cizelat-o cultivând în tinerețe un interes deosebit pentru frumusețea scriiturii clasice și s-a desăvârșit fastuos, dar nu strident, în însoțirea sa cu Mirele Hristos în obștea entuziastelor fecioare de la Vladimirești. Iar această nuntire neprihănită și-a găsit cu totul împlinirea în potirul Sfintei Împărtășanii din care monahia s-a adăpat în timpul slujirii în mănăstire a ieromonahului Ioan Iovan, cunoscutul părinte al renașterii euharistice. Părintele Toma nota pe bună dreptate, în postfața ediției îngrijite de el, intitulată Theopoetica creștină și mistica iubirii, că „a citi poeziile maicii Teodosia înseamnă a înota în lumină, a te îmbăta de fericire, a rămâne uimit în fața tainei iubirii și a frumosului divin. Într-un cuvânt, a citi poeziile maicii Teodosia înseamnă a te întâlni mai ușor și în fiecare clipă cu Dumnezeu” (p. 277).

În zilele noastre este cu totul neobișnuită citirea unei cărți de poezii din scoarță în scoarță, așa cum se parcurge, de pildă, un roman. Și totuși, lectura câtorva poeme ale maicii îndeamnă la continuarea drumului duhovnicesc alături de iscusita izvoditoare de versuri. Parcurgând cele două volume recent publicate, din prisma specificului Vladimireștilor de dinainte de închiderea abuzivă a lăcașului, devine evidentă o temă recurentă, de-a dreptul centrală a liricii măicuței: întâlnirea sufletului cu Hristos euharistic, realizată prin diferite imagini poetice, precum iubirea dintre mire și mireasă, primirea unui tainic oaspete, prefacerea inimii și a ființei întregi într-un potir care Îl primește pe Hristos Cel întrupat, prezența Domnului în noi prin cuvânt, gând, har și rugăciune, ori asemănarea Maicii Domnului cu un potir liturgic.

În zorii activității sale literare, rândurile tinerei poete Zorica, alcătuite cu precădere în metru grecesc antic,  povestesc despre iubirea dintre o fecioară aleasă și un tânăr pur. Desigur, din acest eros fără prihană care constituie linia esențială a primului său volum de poezii, Insula Albă (Sibiu, 1944), o înșirare de poeme „păgâne”, se întrevăd germenii misticii creștine. Unirea sufletului cu Mirele Hristos este insinuată în perechile Lamprissa-zeul Eros (La fântână; Zeul; Ploaie caldă; Îmbrățișare; Fericire), Klytis-Kleon (Pescarul), Daphins-Chloe (Mi-aduc aminte; Torcătoarea; Daphnis; Jertfă), Lidia-Gaius (Lidia către Gaius), Kalliroe-pescarul Doris (Epitalam). Este vorba, în mod frecvent, de o iubire ce-și caută desăvârșirea în viitor, și mai rar tematizată ca un fapt împlinit, niciodată ca o iubire consumată. Cititorul simte încă din acest volum de debut că dragostea pentru Cel dorit este pasională, totală, dar erosul exprimat nu are nimic din înțelesul carnal, ci tinde către perfecțiunea divină, dincolo de dualismul masculin-feminin.

Între aceste versuri pregătitoare, poemul Te port în mine plasticizează iubirea dintre miri fără a rosti un nume, însă iubitul numit metaforic „cântec vechi cu crai din Răsărit”, „lumină rumenă în zori”, „fagur plin”, ”mănunchi legat cu grijă, fir cu fir” nu poate fi altul decât Hristos Care crește în inima alesei sămânța dragostei dumnezeiești. Mirele se identifică cu vinul nunții în poemul Urme, un „vin de preț din vechile ulcioare” pe buzele iubitei; „vin curat” în cupa celei însoțite. Aceeași imagine revine în Pribegii: aici însoțitul este „vin rumen”, iar la finalul poemului, deși într-o prezență încă neîmplinită, iubitul e chemat, ca și în Cântarea Cântărilor, „Domnul” de  mireasa care-l așteaptă cu dor:

Domnul meu încă-i pribeag și de mult istovise în cale

Domnul meu încă mă cheamă în zări, lângă altă fântână (…)

Domnul meu încă-i pribeag undeva, peste munte și vale

Cum ascultam de pe prag mă cuprinse sălbatica jale.

În Nunta de taină, mirele și mireasa se pregătesc „mereu de altă nuntă” gătită cu alai, haine alese, aluzie la viitoarele ospețe liturgice. Bucuria însoțirii e exprimată prin metafore sacramentale:

Eu voi culege duhul tău pe gură

Pe trupul tău voi pune sfântul mir,

Din chipul tău curat ca un potir

Gusta-voi vin de cuminecătură

iar mirii, „învăluiți în umbra veșniciei” se înfruptă de „rodul din câmpii”, grâul euharistic.

În poemul final al volumului, Un oaspe, poeta despărțită cu totul de imaginile mistice inspirate de mitologia greacă, tematizează vizita străinului, în mod cert Hristos, „care-aseară a poposit la noi”. Bărbatul „frumos, cu barba ca floarea de alun,/ Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre” este ospătat cu pâine, vin și măsline, împărtășește cuvinte tainice, precum „iubirea cea fără de păcat”, amintește de „patimă”, de „jertfă” și de „durerea pururea roditoare”. Erotica mistică din poemele anterioare dispare aici cu totul, căci tainicul oaspete transmite „dragostea de frate”, și dă binecuvântarea „Pace vouă!”

În volumul Osana Luminii, publicat patru ani mai târziu (Cluj, 1948), durerea devine materie pentru poezie în aceeași măsură ca și Tainele Bisericii încă mai intens evocate. În poemul Vinul, după cum fiecare creștin își aduce propria ofrandă la prestol, tânăra Zorica, sedusă de vocația monastică jertfește „poemul lucitor”, pe care îl dăruiește „la Cina Domnului în dar/ să stea-n potir, pe masa din Altar”. La liturghie sângele hristic curge în vinul poemei în același fel în care se dă ca împărtășanie la cei invitați cu formula liturgică:

E clipa jertfei. Voi, cei luminați,

Voi cei desăvârșiți, luați, mâncați.

Cei țintuiți pe cruci și trași pe roți,

Cu sete, beți dintru acesta toți.

Fecioara transilvană, aproape de făgăduințele voturilor călugărești, cântă în Crinul despre o împărtășire unicată, a Maicii Domnului primind în pântece pe Domnul la Buna Vestire: „Din alb potir crescut în flori de crin/ Primi fecioara prima-mpărtășire”, ceea ce ne duce cu gândul către curățenia la care e chemat fiecare creștin înainte de a se apropia de Sfintele Taine.

Despre creșterea Domnului „în trup curat de maică nenuntită” amintește Zorica și în poezia Pâine, în care face aici uz de un limbaj teologic de înaltă clasă, amintind de retorica Sfântului Ignatie Teoforul în epistola sa adresată romanilor:

Și, ca un bob de grâu dumnezeiesc

Te-ai măcinat în ura cea cumplită

Și-ai hărăzit ființa ta zdrobită

Acelor mulți, cari veșnic flămânzesc.

Sonetul continuă în același discurs desprins parcă din scrierile patristice în care osteneala desăvârșește de fapt bucuria. Pentru a Se da celor smeriți, umpluți de dorul cel dumnezeiesc, Hristos-Pâinea cea cerească s-a frământat după o rețetă a durerii: „Cu sânge și cu lacrimi frământat,/ În focul dragostei Te-ai copt, Hristoase/ Și spre viață veșnică Te-ai dat”.

Un alt minunat sonet, intitulat Împărtășanie, care merită să fie aici expus integral, actualizează Cina cea de Taină în viața fiecăruia dintre noi, întruchipată de repetatele vizite ale lui Hristos la o gazdă adesea nepregătită, ba chiar sfidătoare, asemenea nouă, creștinilor surprinși în urcușurile și coborâșurile duhovnicești cotidiene:

În tinda mea cu umbre dulci, Stăpâne,

Atâtea seri la rând ai poposit.

La masa albă m-ai blagoslovit,

Atins-ai vinul și ai frânt din pâine.

Atâtea seri la rând s-au irosit,

Căci n-au văzut privirile-mi păgâne

Că Trupul Sfânt Ți l-ai ascuns în grâne,

Și Sângele cu vin l-ai îndulcit.

Și azi, ca-n alte seri, în tind-ai stat,

Ca să Te vadă ochii mei, sărmanii,

Paharul plin l-ai binecuvântat,

În svonul vechi din sfintele cazanii.

Cu scump Sângele Tău m-am adăpat

Și Trupul Tău s-a frânt spre Împărtășanii.

Acest al doilea volum se încheie cu un strigăt intitulat Pocăință, care exprimă senzația de goliciune, cutremur și nimicnicie în fața Cuvântului deseori neascultat de om, nebăgat în seamă. Dar acestea nu provoacă ascunderea, fuga de unirea cu Domnul, ci nasc rugăciunea adâncă și kathartică de pocăință:

Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,

Stau, Doamne, înainte-Ți, în goliciunea mea (…)

Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.

Sfințește-mă, Iisuse, și taina mi-o arată.

Pogoară-n mine harul prin ungerea cu mir,

Și fă să nu mă ardă văpaie-nfricoșată,

Când buza mea de tină sorbi-va din Potir!

Versurile mustesc aceeași sevă cu a rugăciunii Sfântului Simeon Noul Teolog (a șaptea) din canonul euharistic, iar cea din urmă exclamație se potrivește în idei și tonalitate cu ultimele versuri aceluiași canon, pe care îl rostim înainte de fiecare Liturghie.

Poemele Iubirii (Craiova, 1949), deși apărut după intrarea în monahism, adună poeme ale aceleiași Zorica, maturizată în viața duhovnicească asemenea unei logodnice care îl vede cu drag dar și cu îndrăzneală pe alesul inimii. Dacă preotul tâlcuiește credincioșilor fragmentele evanghelice citite la liturghiile duminicale și la răscrucile anului, poeta tematizează la rându-i în vers aceste pericope. Sonetul În luntre trimite, în prima parte, la imaginea biblică a somnului lui Iisus în corabie, pe marea învolburată, iar în a doua parte actualizează tema Hristosului interior:

Tu, Doamne, iar plutești ca altă dată

în luntrea sufletului meu, uimit

Că poart-adânc în sine, adormit,

Un Dumnezeu, pe marea-nviforată.

Ideea materiei transfigurate a grâului și strugurilor revine în Acatist, un poem în care e mistuită de un eros sublimat față de Hristos, numit „crin de foc”, „floare-n flăcări”, „mir de preț”, „mănunchi de busuioc”, „taină care nu se poate spune”, metafore cu nimic mai prejos decât cele ale Acatistului Preadulcelui Iisus pe care îl auzim în duminici, la biserică. Dar, mai ales, Iisus este însuși Cel ce Se dă cu o voluptate euharistică:

Tu, pâine coaptă-n tainicul cuptor

Merinde pentru suflete flămânde;

Ciorchinul greu cu bobul luminos,

Și spic crescut în țarina cea vie;

Potir ales, umplut cu vin spumos

Iisuse Doamne, milostiv fii mie!

Același Domn milostiv evocat în încheierea fiecărei strofe vine să dea „odihnă trupului trudit/ și sufletului ars îi dă răcoare”, pentru a vindeca „inima pustie”.

În rugăciunea fierbinte pentru a primi hrana cea cerească, deseori e chemată în ajutor Maica Domnului, precum în Slavă Preasfintei Fecioare (Dintr-un ceaslov vechi). Preacurata Născătoare este „Doamnă, adăpost și hrană”, precum și  „pom cu luminoasă roadă”, care ajută cu dragoste ca „duhul meu să se adape iară/ din vinul bucuriei cei de taină”.

Înălțătorare către Dumnezeu este și Sfânta Cruce, axa lumii, în poemul Arac:

Tare-aș vrea să mi te fac,

Cruce, dragostei arac.

Mlada dragostei să crească

Pe arac să se-nvârtească

Și să crească tot în sus

Unde-i răstignit Iisus.

iar locul în care se așază Hristos este evocat în Inima, un poem în metru antic: „Inima-n culme de chin s-a deschis ca Potirul, adâncă/ Plină de vinul iubirii, de care și ea s-a-mbătat”.

Îmbătarea de bucuria dumnezeiască, anularea catafatică a propriilor limite în drumul către îndumnezeire, către unirea tainică, e tematizată și în Îmbrățișare, care merită de asemenea citarea integrală, fiind un imn al participării euharistice a întregii comunități de fecioare:

Când în dumnezeiasca-mbrățișare,

Noi ne unim cu blândul Mire,

Ce taină negrăită de iubire

Îi spunem noi, în clipa-aceea oare?

Ci sufletul e mut de fericire.

Căci, iată, nici un murmur nu e-n stare

Să spună ce fiori de desfătare

Simțim atunci, în tainică unire.

În juru-ne simțim că totul piere

Ci numai noi cu El, în el unite,

Gustăm sărutul sfântă mângâiere.

Și-atunci de focul lui ceresc topite

Cu El, pe Crucea Lui, în grea durere

Am vrea să fim de mii de ori jertfite.

Icoane pentru paraclis, deși publicat abia postum, constituie primul volum al celei care a fost primită în cămara îngerească. Fiica zorilor duhovnicești devine Teodosia – cea dăruită de Dumnezeu, sau poate lui Dumnezeu. În chinovia Vladimireștilor, lăcaș închinat Maicii Domnului, monahia a compus cu precădere cântări aduse Preasfintei Născătoare, onorată până azi de obște ca stareță și mamă. În poezia-diptic La Nazaret, maica Teodosia evocă liniștea paraclisului mănăstiresc în care se deschide o fereastră către sărmana casă din Galileea. Intimitatea Maicii cu Pruncul său aflați singuri în casă, la cină în ceasul înserării, prevestește Cina cea de taină și cea dintâi Liturghie. Fiul frânge pâinea în înserarea liniștită:

Și iată El e cel ce-ți tinde Ție

Să guști din mâna lui pâinea cea vie.

Căci pâinea-n mâinile cerești sfințită

Primește gust de taină săvârșită.

Ți se cădea astfel de hărăzire,

Să guști tu cea dintâia-mpărtășire.

Dacă în poemul Crinul din volumul Osana Luminii Sfânta Fecioară preînchipuia potirul euharistic, legătura metaforică dintre semnificant și semnificat se inversează în  adunarea de catrene Sfântul Potir care duce cu gândul la Maica primitoare a Sfântului Prunc în pântece:

Bucură-te, căci în tine

Necuprinsul a-ncăput

Și s-a pogorât în vreme

Domnul cel fără-nceput (…)

Tu, podoaba Liturghiei,

Pârga sfântului Altar

Cer și scaun al Măririi,

Bucură-te, Sfânt Pahar.

Totodată, Hristos pătrunde în suflet și prin cuvânt, fiind frământătură, în poezia Aluat, pentru „dospitura cea cerească”, care se coace în „cuptorul cel de foc/ Al durerilor”  pentru a deveni „sfinte prescuri/ pentru cuminecături”.

Însă imnul prin excelență al Sfintei Euharistii, teopoetică sublimă a lui Hristos dăruit nouă, se găsește în poemul Sfintele Taine, prefăcut în priceasnă și cântat de nenumărate ori, până azi, la chinonicele Sfintelor Liturghii:

Iată, Domnul iar S-a răstignit,

Iată, Mielul iarăși S-a jertfit,

Trup și sânge se amestecă-n pahar,

E Golgota Masa Sfântului Altar (…)

Voi, cei care sunteți însetați,

Și izvor de apă nu aflați

Haideți toți și setea voastră-o potoliți

Scumpul sânge-al jertfei astăzi îl primiți (…)

Din potirul sfânt și luminos

Când primim în taină pe Hristos,

Înșiși sfinții cei din slavă jinduiesc,

Fericirea celor ce se-mpărtășesc.

Aceeași „beție divină” și „uitarea de sine” a sufletului în unirea mistică, o pregustare a Raiului e exprimată în Hoinar, un poem al volumului Din pribegie, publicat la rându-i pentru prima dată în ediția postdecembristă a părintelui Toma, la editura Sophia:

Departe-am fost, sus, sus, departe.

Trecut-am hotarele lumii deșarte.

Sunt beat de dragostea tăriei,

Și-am gustat din vinul veșniciei.

Nu mă-ntreba nimic, ci stai,

Căci port pe haine pulbere de Rai…

Suferința înstrăinării de casă atinge cote înalte în Rugă-n primăvară (volumul Alte poezii): durerea se împletește cu speranța în pulsația ciclică a anotimpurilor. Însă renașterea naturii aduce cu sine nădejdea culesului strugurilor și a grâului pentru Sfintele Daruri:

Din grâu curat vom face, Doamne, pâine

Ca să ți-o ducem Ție la altar

Ci tu aminte să-Ți aduci, Stăpâne,

Că cerem milă și că cerem har

Că pâinea noastră-i plămădită-n sânge

Și sânge este-n cupele de vin...

Nădejdea se transformă în rugă fierbinte însoțită de plecarea genuncilor, invocație pentru transfigurarea liturgică:

Și pâinea plămădită în sudoare

Și vinul îndulcit în greu amar,

În taine de viață făcătoare

Prefă-le Tu, cu veșnicul Tău har.

În pleiada de poeme dedicate vieții din mănăstire, maicilor, stareței, diferitelor ascultări, momentelor zilei, toate aflate în manuscrisul publicat sub titlul Ție, Doamne, îți voi cânta (Doxologia, 2013) versurile din Toaca surprind sunetul care cheamă obștea la sfânta împreunare euharistică:

Auzi, surioară, toaca? Ea vestește

Că jertfa cea de taină-i pregătită.

Să mergem, și la cina cea sfințită

Să ospătăm din nou dumnezeiește.

Să frângem pâinea care se dospește

Cu sânge pe Golgota plămădită

Să bem o picătură prea cinstită

Din vița care sus pe Cruce crește...

Participarea comunitară la ospățul hristic nu poate rămâne lipsită de atenție față de săvârșitorul Sfintei Taine. Prietenia dintre cei doi viitori „munți” dăruiți monahismului românesc, după o expresie a părintelui Arsenie Boca, anume studentul teolog Silviu Iovan și tânăra preparator universitar Zorica, maturizată în incinta mănăstirească, pentru a ajunge slujire a lui Hristos prin mâinile preotului Ioan și pana poetică a monahiei Teodosia, este evocată în poemul intitulat Părintelui Ioan, aflat în același volum. Astfel, maica surprinde sinceritatea participării părintelui la Sfânta Jertfă, de o intimitate atât de-adâncă încât îl face contemporan cu Răstignirea de pe Golgota: „A stat la cruce-n ceasul răstignirii/ Cu Mama Lui, cea preaîndurerată…”, iar durerea-i onestă se lasă topită în bucuria învierii atunci când creștinii se înfruptă de bucuria unirii hristice: „Și-acuma i se cuvine bucurie...// Când o mulțime-n suflet încălzită,/ Primește azi la Sfânta Liturghie/ Pe cel ce-o scapă veșnic de ispită...”

Cunoscătoare fină a limbii eline clasice, Maica Teodosia s-a aplecat în traducerile sale către Părinți ai Bisericii greu de tălmăcit, dar care ne-au lăsat cele mai sensibile scrieri mistice: Sf. Grigorie de Nyssa, Origen, Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog. Amintind de dibăcia poetică a Sfântului Ierarh Dosoftei, psalmistul românilor, monahia a reușit să transpună într-o traducere în versuri o capodoperă a genului, Cuvântul II al Sf. Simeon (la 5 iulie 1949), iar aici vom cita un scurt pasaj despre unirea mistică a omului cu Dumnezeu în Euharistie:

„…felurită-i unirea în minte

Iar cea sensibilă, este aceea a tainelor sfinte.

Căci cu șiroaie de lacrimi, spălându-mă și curățit

Din pocăința fierbinte, primește apoi trupul sfințit,

Și în unire nespusă, eu însumi mă fac Dumnezeu

Iată deci taina cea mare: că trupul și sufletul meu

Una sunt în două firi. Deci când eu, cel cu firi îndoite,

Mă-mpărtășesc cu Hristos, primind Tainele cele sfințite,

Și mă unesc pe ascuns cu îndoita-I ființă și fire,

Iată atunci că și eu m-am făcut Dumnezeu, prin unire.

Ba de aici înainte cu numele Lui mă numesc”...

Concluzii

Recitind cele mai reprezentative poeme ale monahiei Teodosia care tematizează Taina Sfintei Euharistii, sufletul se umple de dulceața ei poetică și încearcă la rându-i, aproape fără să-și dea seama, cântarea celor sfinte în versuri și metafore. Dar lăsând ispita condeiului pentru cei iscusiți, să tragem câteva concluzii despre cele două volume, Poezii, respectiv Ție, Doamne, îți voi cânta, care este o lectură recomandată tuturor iubitorilor de Hristos.

• Prototipul nunții euharistice a sufletului cu Hristos este, în volumele de debut, iubirea dintre mire și mireasă. Mai târziu, așa cum Hristos ia chip în euharistie, sufletul își are modelul deplin în  Maica Domnului, care a primit cea dintâi, la Buna Vestire, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Maica Domnului este modelul purității absolute la care sunt chemate să se asemene monahiile, fecioarele care și-au închinat viața Mirelui ceresc, dar de această chemare se bucură tot sufletul omenesc, pentru a se învrednici de Sfântul Dar al Împărtășaniei;
• Universul poetic al monahiei nu se rezumă la sufletul însetat după Dumnezeu, ci se extinde la întreaga natură. Aceasta participă la suferința, bucuria, creșterea, transfigurarea omului hristificat, adus ca ofrandă lui Dumnezeu, devenit el însuși o euharistie vie;
• Bucuria supremă a primirii Sfintei Împărtășanii este indisolubil legată de jertfă, suferință, fiindcă transfigurarea presupune străduință și durere. Numai astfel trupul și sufletul se purifică, tinzând către Dumnezeu;
• Unirea tainică a omului cu Dumnezeu are loc prin cuvânt, prin metaforă, prin amintirea celor povestite de Sfintele Scripturi. Însă modul cel mai deplin al unirii cu Cerul rămâne Sfânta Euharistie, căci la ea participă deplin întreaga ființă omenească, cu sufletul și trupul;
• Unirea sufletului cu Hristos aduce fericirea raiului, uitarea celor rele, a durerii dinainte. E starea cea mai înaltă și împlinirea cea mai desăvârșită a scopului poeziei: depășirea realității palpabile sau mai bine zis transfigurarea ei întru pregustarea celor veșnice.

După mai bine de 30 de ani de la mutarea ei în coliba Taborului ceresc, cea râvnită odinioară de Petru, Iacov și Ioan, pomenirea maicii Teodosia în rugăciunile noastre nu poate fi mai potrivită decât recitându-i Tavorul:

Luminile Tavorului te-nvaţă,
O, suflete, cum să te schimbi la faţă.

Şi de voieşti să fii un alt Hristos,
Pe ucenici să-i laşi la poale, jos.
În ploaia harului, pe vârf de stâncă,
Ci tu aşteaptă acolo sus să vie,
În duh bărbaţii: Moise şi Ilie.
Ei vor veni şi vor grăi cu tine,
În taină, despre tainele străine.
Şi Moise, omul tare în cuvânt,
Ţi-o da lumina Duhului Prea Sfânt.
Iar omul focului ceresc, Ilie,
Te va aprinde-n dragostea cea vie.

O, schimbă-ţi faţa, suflete al meu:
Dintr-un nimic, tu fă-te Dumnezeu!...