Povestit-a nouă avva Theona despre avva Marcel, că acest stareț Marcel era în părțile Libiei și trăia sub poalele unui munte, aproape de o cetate mare, într-o peșteră oarecare. Și era acest părinte foarte blând, milostiv și cucernic, cinstit și înțelept. Și acei oameni toți aveau mare credință și dragoste către dânsul și ascultau toți și primeau învățăturile lui. Așa a trăit în acea peșteră șaizeci de ani și multe scârbe și supărări a răbdat de la draci, precum singur i-a spus lui, cu fel de fel de meșteșuguri și chipuri groaznice năvălind asupra sa, vrând să-l gonească din acel loc, din acea peșteră, și să-l smintească de la tăcerea și rânduiala lui cea cu bună liniște.

Însă el acele supărări și scârbe toate prea lesne le suferea și le răbda. Iar mai pe urmă, văzând vrăjmașul diavol că nu mai are ce să-i mai facă, să-l gonească din locul acela (că nu-l mai putea suferi), a făcut aceasta: s-a închipuit în chipul starețului și a început a întâmpina femeile și fetele acelor oameni seara și dimineața și le vorbea lor cuvinte necuvioase și le îndemna ca să curvească cu dânsul, spunându-le lor că nu este nici un păcat acest lucru, pentru curvia în taină. Aceasta făcea diavolul nu o dată sau de două ori, ci de multe ori. Unde vedea o femeie singură, îndată se închipuia în chipul starețului și mergând la dânsa îi vorbea cuvinte necuvioase, iar femeile spuneau bărbaților lor.

Și s-a auzit acest lucru și s-a vestit tuturor oamenilor. Atunci s-au adunat toți la biserică și au chemat pe toate femeile cărora le grăise acele cuvinte necuvioase. Și le-au întrebat pe ele ca să spună drept, dacă este adevărat pentru acel stareț, sau îl năpăstuiesc pe el. Iar ele, fiind mai mult de douăzeci, toate mărturiseau zicând: „nu numai o dată, ci de mai multe ori, care unde ne apuca pe câte una, ne silește pe noi spre păcat cu dânsul și ne trage fără rușine, zicând că nu este păcat curvia în taină”. Acestea auzindu-le soborul bisericii și nepricepând că este meșteșugul diavolului, au trimis la dânsul pe niște tineri tirani, nemilostivi, poruncindu-le lor să-l scoată din peșteră și cu bătaie și cu necinste să-l gonească de acolo. Alergând acei tineri nemilostivi și cu mare mânie intrând fără de veste la dânsul în peșteră, îndată l-au apucat unii de barbă, alții de pletele capului, alții bătându-l cu bețe pe spate ca pe un dobitoc, l-au scos afară din peșteră. Și așa l-au tras, tăvălindu-l la pământ și tot bătându-l fără milostivire, până l-au tras la un drum, lăsându-l în mijlocul drumului, ca pe un mort și au plecat.

Și trecând niște drumeți pe acel drum, l-au găsit în mijlocul drumului, rănit peste tot trupul, zăcând în baltă de sânge, abia viu. Și stând ei și minunându-se, au început a-l întreba să le spună lor ce i s-a întâmplat. Iar el, numai de abia putând vorbi, i-a rugat să-l ridice și să-l ducă în peștera lui; și ridicându-l, l-au dus pe el în peșteră. Așa lăsându-l, s-au dus pe drumul lor. Iar oamenii din cetate înțelegând că iar s-a întors în peșteră, mulți dintre dânșii au mers la dânsul și-l dosădeau și-l ocărau. Iar el, răbdându-le lor toate, mulțumea lui Dumnezeu. Și a mai trăit acolo, într-acea peșteră, optsprezece luni, de toți fiind dosădit, pururea ocărât și batjocorit. El cu bucurie toate le răbda și se ruga lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să li se ierte păcatul acesta, căci ei nu știu ce fac și să se mântuiască sufletele lor.

Iar Domnul Dumnezeu n-a lăsat până în sfârșit această batjocură diavolească și ocară asupra plăcutului Său, ci a descoperit unuia din oamenii cei mai cinstiți aceasta, cum că a fost meșteșugul și nălucirea diavolească asupra starețului și cum că însuși diavolul s-a închipuit în chipul starețului și se arăta și vorbea cu femeile vorbele sale. Iar starețul nimic de aceasta nu știa. Ci șezând în peștera sa, se ruga lui Dumnezeu după obiceiul său, pentru cetate și pentru toată lumea.

Și au început și acei tineri, care îl munciseră pe stareț, a se îndrăci groaznic, făcând spume la gură și, țipând, spuneau nevinovația starețului. Asemenea și femeile acelea cu care vorbise diavolul în chipul starețului, toate s-au îndrăcit. Și s-au spăimântat foarte toți oamenii și au cunoscut toți că n-a fost vinovat starețul, ci însuși diavolui a lucrat acel rău asupra starețului. Și s-au căit toți foarte, pentru că au crezut nălucirilor diavolului și, pedepsind și defăimând pe starețul, au greșit lui Dumnezeu.

Și așa, sculându-se toți împreună cu femeile și copiii lor, au ieșit din cetate și au mers la peștera starețului ca să-i ceară toți iertăciune de greșeala cu care au greșit lui, nefiind vinovat. Iar el, văzându-i de departe, oaste mare venind, a cunoscut cine sunt și vin la dânsul, căci știa că s-au înștiințat de nevinovația lui și știa și pentru ce vin cu toții la dânsul. Și ieșind din peștera sa, a fugit la munte și a trecut la muntele Nitriei și găsind acolo o peșteră, foarte i-a plăcut și s-a așezat într-însa.

Și îmi zicea mie, spune avva Teona: când va vrea cineva să se deosebească cu viața de gâlcevile lumii, să meargă să se așeze la un loc liniștit, fără gâlceavă și cu tăcere. Unul ca acesta, de voiește să nu-i găsească diavolul presupusuri ca acesta asupra mea, se cade lui să nu se așeze la loc aproape de cetate sau de sate, ci să fie departe de locuința mirenească, și așa va fi odihnit. 

(Patericul, ediția a patra, revizuită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 164-166)