‒ Fiilor, spunea cuviosul, cea mai cuprinzătoare poruncă întru care se reazemă începutul mântuirii monahilor este ca întocmai cu suflarea să cinstiţi supunerea unul către altul. Însă nu cu ceva interes nebinecuvântat de Dumnezeu, ci pentru singur folosul aproapelui, ca să împliniţi şi dragostea cea hotărâtă din lege. Iar eu, nevrednicul, martor sunt pentru voi, fiii mei, cum că nu veţi fi întrebaţi la ziua Judecăţii, nici veţi rămâne fără cercetare de Sus. Iar de veţi amărî sufletul mai-marelui vostru cu neascultarea, atunci să vă gătiţi foarte mult de răspunsul cel pornit cu dreaptă mânie peste fiii neascultării, care lucru să nu fie!

Apoi adăugă şi aceste cuvinte: 

‒ Nici după moartea mea să nu îndrăzniţi a ieşi de sub jugul Domnului, nici să vă întindeţi, cercând alte vieţi; ci să vă mulţumiţi cu acest încredinţat podvig (jug, povară), întru care sunteţi bine deprinşi şi chemaţi de însuşi Duhul Sfânt, având spre neruşinată pildă pe cei 24 de ani ai supunerii mele, când am fost sub ocârmuirea dreptului bătrân Kir Paisie, stareţul meu cel din chinovie.

Pentru fraţii cei de curând veniţi zicea: 

‒ De s-ar întâmpla vreunii din fraţii cei de curând veniţi la călugărie a face gâlcevi, tulburându-vă prin lumeşti obiceiuri şi dând sminteală la tot soborul, făcându-se iubitori de sine cu tovarăşii, mâncători pe ascuns, făţarnici întru spovedanie, robi patimilor întru neînfrânată lăcomie şi, în scurt, batjocoritori de chipul îngeresc, acestora întâi să le gătiţi merinde pentru călătorie la drum. Apoi, fără de nici o cercetare cu epitimie (canon), să-i lăsaţi a se duce unde vor vrea, după cuvântul Domnului: „Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Dar întorcându-se ei cu pocăinţă adevărată, iarăşi în cinstea lor cea dintâi să fie primiţi, nimic mustrându-i pentru cele trecute.

Monahilor şi clericilor învrăjbitori, nestatornici şi de-a pururea cârtitori, marele stareţ le poruncea să-şi aleagă una din aceste trei: 

‒ Sau, cunoscându-vă neputinţele, îndată să arătaţi cucernicie şi să puneţi început bun; sau, luând binecuvântare de la povăţuitorul obştii, să vă căutaţi alt lăcaş, după râvna inimii voastre, unde să vă mântuiţi mai cu puţină osteneală; sau, şi mai bine, să faceţi plângere către stăpânescul scaun (către chiriarhul).

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 325-326)