Omul, dacă ar reveni la starea primordială, principiul spiritual în el s-ar libera de patimi și de toate excesele care-l stăpânesc. Istoria ne arată că o modificare a condițiilor exterioare, chiar și în sensul cel mai favorabil, nu-l poate schimba cu nimic pe om. Sfinții, spre exemplu, au apărut în toate perioadele istoriei. Nu putem zice despre creștinul din Antichitate că este mai bun sau mai rău decât cel din epoca civilizată; și unul, și altul au trăit între crime, război, nedreptăți etc. sau în perioade de pace, liniște, stări de har. Există deci o evoluție spirituală. Or, orice evoluție presupune o luptă, o jertfă, un catharsis. Este vorba de lupta interioară din noi, din ființa noastră conștientă, adică acea luptă pentru existența spirituală sau pentru devenirea întru ființă. Acest fapt este existențial și devine factorul cel mai important al vieții noastre.
Binele este reprezentat prin frumos, suav, creator; este însăși viața. Răul este moartea, este ceea ce împiedică omul să se transfigureze, este păcatul care-l desfigurează ființial pe om. Nu este posibil să calificăm forțele răului și ale binelui, să le măsurăm dimensiunea sau complementaritatea. O astfel de statistică nu poate exista, este incalculabilă. Puterea binelui și a răului formează un tot dinamic și inefabil, așa de mișcător că nimeni nu poate zice, spre exemplu, că ar fi în el 25% bine și restul, 75%, rău. Chiar dacă cineva o afirmă, acest fapt este imprecis și eronat. Nimeni nu poate să cuantifice asta.

Afectele nu sunt rele în ele însele, doar trebuie înduhovnicite

Între altele, este întru totul eronat să se considere faptul că răul este principiul animalic, bestial din om, iar binele este principiul rezonabil, rațional. Ar fi prea simplu. Într-adevăr, rațiunea este proprie doar omului. Însă, atunci când vrem să bem ceva, cine sau ce prevalează în om? Nu principiul biologic, animalic! Or, ce este rău în a bea, a mânca, a dormi? Nimic! Altfel spus, ceea ce există în noi, ca dispozițiune naturală, afect, poate fi sfânt, sacru și frumos, cum, de altfel, poate fi un instrument în serviciul unui scop nobil și edificator. Dacă vreți un exemplu mai concret: un motor oarecare, indiferent de cine este produs, este bun sau rău? Am putea spune nici bun, nici rău. Dacă este pus să funcționeze într-un autobuz care transportă copii la școală, atunci el este bun, pentru că funcționează într-un scop nobil. Dar, dacă este pus să funcționeze într-o amfibie blindată, care distruge oameni, atunci devine rău, dăunător. Cam același lucru și cu principiul animalic din om (afectele). Pot fi bune sau rele.
Părinții filocalici, de altfel, au precizat faptul că afectele sau dispozițiunile naturale ale omului nu sunt rele în sine, dar nu trebuie să prevaleze în ființa umană, ele trebuie înduhovnicite. Deci, nu-i păcat a mânca, a bea, a dormi etc., ci abuzând de acestea se poate aluneca spre păcat. Omul are rațiune să discearnă esențialul de non-esențial în aventura terestră la care este angajat. Orice construcție, pentru a fi puternică împotriva vânturilor și furtunilor care o amenință, trebuie să aibă o temelie bună și structură bună; cum orice comunitate trebuie să aibă un conducător înțelept și eficace, tot așa și un om trebuie să aibă un cap chivernisitor și sănătos. Acesta este rațiunea (inteligența) sufletului. Acestea trebuie să prevaleze în orice întreprindere umană în această lume. Adică, chiar dacă mănânc, trebuie să o fac cu cumpătare și rațional; chiar dacă beau vin, trebuie să o fac cu discernământ și-n conformitate cu vârsta și forțele fizice. Toate cu dreaptă socoteală, cum ar spune părinții filocalici.

„Somnul rațiunii naște monștri“

În cartea Facerea, Îl vedem pe Dumnezeu, Care îl pune pe omul rațional în mijlocul creației, pe care să o pregătească pentru transfigurare. După Sfântul Vasile, acest fapt înseamnă că Dumnezeu a concentrat în noi întreaga creație (Adam a denumit după felul său întreaga creație). Deci, toți peștii mării, vietățile pământului, aștrii universului trăiesc în noi, pentru că noi, ca oameni, avem conștiința tuturor făpturilor, căci nimic nu are conștiință de sine. Sunt anumite persoane, unele făcând parte chiar din Biserică, ce pun sub semnul dilemei capacitatea rațiunii de a conștientiza momentul în care se comite un păcat. Cred că acest lucru presupune o neînțelegere a faptelor. Rațiunea este un dat ontologic, ca oglindire a raționalității divine în actul creator, având rolul de a veghea, supraveghea și autoguverna întregul complex de trăiri și manifestări ale ființei umane. Prin urmare, păcatele, crimele etc. comise de oameni se împlinesc atunci când rațiunea este adormită. Goya, pictând un tablou care reprezenta „apa-tare“, a scris pe frontispiciul acestuia: „Le sommeil de la raison engendre des monstres“ („Somnul rațiunii naște monștri“).
Credem că are dreptate. Dacă am analiza orice conflagrație mondială sau locală din istoria războaielor lumii, am putea oare concluziona că acestea sunt rezultatul unui triumf al rațiunii? Nicidecum. Din contra, au fost triumful nebuniei, iraționalului, orbirii și perfidiei. Dușmanul omului nu-i rațiunea, ci păcatul, nebunia. Nu-i numaidecât biologicul din noi, principiul animalic de care am vorbit, ci înclinarea omului spre fărădelege, voința omului orientată spre rău. Spre ce tinde voința? Ea trebuie să tindă spre perfecțiune, spre sensul profund al împlinirii binelui pentru care am fost programați. Sfântul Pavel a precizat că noi nu împlinim binele pe care dorim să-l împlinim, ci răul pe care nu-l voim (cf. Romani 7, 19). Noi purtăm toți, în străfundurile noastre, o dorință după Absolut, un ecou al iubirii absolute. Această sete mereu nesatisfăcută se datorează faptului că avem în noi imprimată pecetea chipului lui Dumnezeu, ca o chemare pe care trebuie să o împlinim în efortul de a tinde spre asemănarea cu El. Chiar în furia satisfacerii patimilor se vede această sete, însă, dacă setea de absolut este nesatisfăcută din cauza limitei și neputinței noastre, insațietatea izvorâtă din păcat se datorează schimbării paradigmei și traiectoriei pe care se înscrie sufletul în accederea sa, păcatul și răul neputându-se niciodată substitui harului divin. Din păcate, ecoul dragostei de multe ori este absent sau disipat în ființă, mulțumindu-ne, uneori, doar cu niște firimituri ale lui.

Lumina divină proiectată în firea lucrurilor

Încercăm adesea să distingem frumusețea absolută, însă nu reușim să o vedem. Vrem totul - binele, adevărul - în manieră absolută. Și când acestea nu ne sunt date devenim triști, decepționați, sceptici. Tocmai în această situație nu trebuie să deznădăjduim, ci să încercăm să ne ridicăm deasupra aparențelor, căci scara pe care urcăm se înalță până la cer. În ciuda ispitelor care ne deranjează urcușul, Dumnezeu ne așteaptă la capătul scării, dar El este peste tot în chip nevăzut, iar dragostea Sa se răspândește în fiecare fragment al lumii create, așa cum sunt părticelele de aur care sunt ascunse în firicelele de nisip aurifer. Dragostea, frumusețea, adevărul, în lumea care ne înconjoară, sunt lumina divină proiectată sau ascunsă în firea lucrurilor, sunt o raționalitate ce se revelează prin făpturi, ca o evanghelie permanent deschisă, ce ne vorbește despre Logosul „prin Care toate s-au făcut“. Atunci când omul duhovnicesc pătrunde în inima făpturilor și percepe misterul lui Dumnezeu din acestea, el vede deodată punctul culminant, epicentrul, locul de unde parvin razele (logismoi) care aduc frumusețea, bunătatea, iubirea lucrurilor, ca daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Toate acestea îi dau impulsul urcușului către cer, unde este Domnul tuturor făpturilor. Acest urcuș se găsește descris în operele Sfinților Părinți ca o scară care are ca destinație cerul, tocmai pentru a arăta faptul că despătimirea și îndumnezeirea sunt daruri pe care omul le primește în urma unui efort mistic teandric ce presupune o conștientizare asumată a fiecărui pas ascendent, fiecare treaptă urcată dinamizând efortul și dând naștere orizontului inefabil al unei noi trepte ce trebuie urcată, și nu ca o accedere ce mistuie sufletul într-o absorbție divină imediată, nepresupunând efort uman.