Pe vreme de război, în anul 1942, când, tânăr fiind, slujea ca fochist pe un vas din Flota de Nord a Uniunii Sovietice, acesta, comportându-se ca un fricos și un laș, cade în mâinile inamicului, târându-l după el și pe camaradul său, Tihon Petrovici. Puși la zid fiind și gata să fie împușcați, el este cuprins de o spaimă îngrozitoare și se dovedește a fi lipsit de cel mai elementar simț al demnității personale. Se zbuciumă, cade în genunchi, se roagă, mai mult strigând, să nu fie împușcat. În acest moment, unul dintre nemți vine la el, îi pune un pistol în mână și-l obligă să-și împuște tovarășul de arme. Se vede că nu vrea s-o facă, chiar spune că n-o va face, dar sub teroarea ce se abătuse aspra lui, aproape fără să mai știe ce face, apasă pe trăgaci. Tihon Petrovici cade rostogolindu-se în apă, iar nemții pleacă lăsându-l pe el într-o stare vecină cu demența și pentru totdeauna sub teroarea, poate și mai grea, a unei conștiințe încărcate de un cumplit păcat. În această stare de suflet fiind, culcat cu fața în jos pe pământ, într-un loc plin de noroi și de băltoace, este găsit de niște călugări și ridicat de acolo.
Un comportament care șochează și scandalizează
Observăm că în aceste scene de început cel care va deveni personajul principal al filmului, spre deosebire de camaradul său, nici măcar nu are un nume. El, deocamdată, este cu totul lipsit de personalitate. Este, am putea spune, un nimeni, care, pus în situații-limită, acționează dus de instincte primare. Prin contrast, tovarășul său are un nume și o personalitate bine conturată. În aceeași situație-limită prin care și el are de trecut, singurul lui gest este de a-și aprinde țigara. Sfidează pur și simplu moartea și pe cei care se pregătesc să-l împuște.
După aceste scene care au rolul unui prolog, spectatorul este transpus într-un alt timp. Este anul 1976, când cel care atunci, pe vreme de război, arătase o lamentabilă lașitate, acum este călugărul Anatolie, trăitor într-o mănăstire aflată pe un ostrov din nordul extrem al Rusiei. Misiunea lui este, ca și pe front, aceea de fochist. Prin munca sa asigură apa caldă și căldura pentru toți cei din mănăstire. Aceștia, și nu numai ei, au față de el o atitudine ambiguă. Pentru ei, părintele Anatolie este o persoană incomodă. Comportamentul său îi șochează și îi scandalizează deseori, așa cum s-a întâmplat când s-a așezat nu cu fața spre altar, ci spre unul dintre pereții laterali ai bisericii, spre direcția unde luase foc o clădire a mănăstirii. Pe de altă parte însă, în fiecare dintre ei există față de părintele Anatolie un anumit respect, dat fiind că, așa incomod și nonconformist cum este, el e singurul care a dobândit daruri deosebite. De aceea lumea vine la el, îl caută, îi cere ajutorul. Și el îi ajută pe toți, dar tot așa, în felul său original, șocându-i prin gesturile și cuvintele sale.
Băiatul de aur
Unei fete care a venit să ceară binecuvântare pentru a face avort el îi spune, înainte ca ea să-i descopere scopul vizitei: Vrei binecuvântare ca să ucizi?, apoi îi arată pumnul spunându-i că aceasta este singura binecuvântare pe care o va primi. Până la urmă o va ajuta să înțeleagă că ea se află într-o stare binecuvântată și că mult mai importantă este propria ei mântuire decât părerea pe care lumea o are despre ea. Teama ei, că nimeni n-o va mai lua cu copil, părintele i-o alungă, spunându-i: Nimeni n-o să te vrea fără de el. Așa a fost rânduit. Vei avea un copil ca mângâiere sau te vei blestema întreaga-ți viață din pricină că ai ucis un prunc nevinovat. Apoi, aflând de la părintele că va avea un băiețel foarte reușit (de aur, cum spune el), ea se luminează și înțelege. O femeie vine și îi cere să se roage pentru soțul ei, pe care-l crede mort în război, dar pe care îl tot visează în ultima vreme. Părintele Anatolie îi spune că trebuie să vândă tot ce are și să meargă în Franța pentru a aduce împăcarea și mângâierea soțului ei care nu murise în război, ci, după viața trăită acolo cu o altă soție, abia acum este pe patul de moarte. Femeia pleacă de la părintele Anatolie lamentându-se și tocmai acesta e semnul că ea va face ce i s-a spus. Iubirea ei a rămas nealterată trecând peste limitele spațiului și timpului și această iubire o va ajuta să-și desprindă sufletul de valorile materiale de care s-a legat destul de mult.
În felul acesta, biciuind orgoliile celor care vin la el și distrugându-le idolii, reușește părintele Anatolie să-i aducă la realitate, să-i trezească din somnul de moarte în care sufletul lor este cufundat. Cel care atunci, pe vreme de război, se arătase a fi cu totul lipsit de personalitate, acum, pornit fiind de mult pe calea duhovniciei, dispune de acea atât de prețioasă putere a discernământului cu care luminează calea celor ce vin la el pentru ajutor.
Nădejdea celor fără de nădejde
Așa își duce viața părintele Anatolie, personajul principal din filmul Ostrovul, lucrând la cazane, ajutând în felul lui pe cei care vin la el, suportând observațiile confraților din mănăstire sau răspunzându-le aproape întotdeauna cu citate din Psalmi sau din alte cărți sfinte, dar mai ales rugându-se. Sufletul său însă este profund neliniștit și zbuciumat. La un moment dat chiar spune: Nu este pace în inima mea. Nu poate uita fapta săvârșită atunci, în tinerețea sa. Se roagă mult, uneori plângând, este un practicant al rugăciunii isihaste, se roagă pentru sufletul lui Tihon, să i se ierte lui toată greșala cea de voie și cea fără de voie și să i se dăruiască împărăția cerurilor și izvorul vieții veșnice. Alteori invocă sufletul lui Tihon căruia îi cere să se roage pentru el. Orice ar face însă, pacea sufletului nu și-o poate găsi. Unuia din interlocutorii săi îi spune: Nu pot trăi, nu pot muri.
Dar vestea despre un călugăr din această mănăstire și puterea rugăciunii sale merge până departe, căci iată, spre finalul filmului sosesc la mănăstire un bărbat și fiica sa, o văduvă foarte tânără, care, în urma morții premature a soțului său, a rămas cu o traumă psihică pe care nici un medic nu i-a putut-o vindeca. Tatăl se află într-o poziție socială foarte înaltă. Este amiral în armata Uniunii Sovietice, la dispoziția lui sunt foarte mulți oameni. El este unul dintre puternicii zilei, dar, cu toate acestea, este un om nefericit. Fata lui nu mai este o persoană normală, iar puterea pe care el o deține nu-i folosește la nimic. Și nimeni pe lume nu-l poate ajuta. În disperarea lui, merge cu gândul acolo unde se află nădejdea celor fără de nădejde. Se îndreaptă acum, cu ultima lui speranță, spre locul unde se află o altă putere, mai presus de cea omenească, spre Biserică. Și speranța lui se va realiza. Părintele Anatolie se roagă așa cum numai el știa să se roage, cu marea putere a credinței sale, iar în acest timp fata se zbuciumă, pare a se trezi ca dintr-o stare de hipnoză și, în sfârșit, plânge. Sunt lacrimile eliberării, căci după aceasta tatăl ei îi spune părintelui: Nu știu cum ți-aș putea mulțumi îndeajuns. Nastia strălucește. Iar părintele îi răspunde: Lui Dumnezeu trebuie să-i mulțumim.
Calea lumii și calea vieții în Hristos
Dar despre acest film s-ar putea vorbi încă mult. E plin de înțelesuri. Părintele Anatolie, care atâta vreme a suportat chinurile unei conștiințe încărcate de un mare păcat, acum, când se găsește față în față cu tatăl fetei, închide ochii în semn de adâncă mulțumire. Apoi, parcă dorind să-și justifice gestul, spune: În inimă îmi cântă îngerii. Bărbatul din fața sa este chiar Tihon Petrovici. Glontele pornit atunci spre el nu l-a rănit de moarte. A reușit să se prindă de o scândură și în dimineața următoare a fost salvat.
Privite din perspectiva acestui moment pe care acum îl trăiesc cei doi, toate cele câte au fost capătă dintr-o dată cu totul altă semnificație. Evenimentul consumat atunci, în vremea războiului, a fost pentru ambii în dublu sens salvator. Pronia cerească intervine uneori în viața noastră și acționează cu putere, chiar înainte ca noi să facem vreun gest pentru a merita așa ceva. Mai întâi observăm că ei sunt salvați pentru viața aceasta. Altfel, cum erau deja puși la zid, ar fi fost desigur împușcați. Apoi, ceea ce este incomparabil mai important, amândoi au fost aduși acolo unde, cel puțin orice om botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh trebuie să ajungă, în Biserică, adică acolo unde poate găsi salvarea și pentru viața veșnică.
Pentru Tihon Petrovici au fost puse deja premisele ca el să poată porni pe calea care duce la mântuire. El nu va mai putea spune, așa cum pretindeau oamenii puterii de atunci, că Biserica este o instituție retrogradă, unde se cultivă misticismul. Iar părintele Anatolie ajunge și rămâne în Biserică imediat după consumarea "tragicului" eveniment. O mână nevăzută l-a pus și l-a condus pe un cu totul alt drum decât cel pe care poate singur și l-ar fi ales. Acum el a ajuns la capătul acestui drum. Pocăința și-a trăit-o cu multă intensitate și poate de aceea a înțeles mult. El, și o dată cu el spectatorul, a înțeles cât de mare esta diferența dintre calea lumii și calea vieții în Hristos, cât de lipsite de importanță sunt toate cele ale lumii față de comorile care ne vin din cer. Ultimul cuvânt pe care părintele Anatolie îl adresează unui confrate înainte de a închide pentru totdeauna ochii este de asemenea dătător de nesfârșită încredere în puterea care ne vine de Sus și la care putem avea acces, urmând învățătura care ne vine din Evanghelie. El îl sfătuiește pe părintele Iov nu să nu greșească deloc, ci să se străduiască a nu greși prea mult. Cu alte cuvinte, omul să-și aducă partea sa de contribuție pentru propria salvare, fără a forța limitele sale omenești. Restul, așa cum se vede din ceea ce filmul ne-a arătat, cu siguranță îl va face Dumnezeu.
Părintele Anatolie pleacă din lumea aceasta având încă, asemeni tuturor sfinților, conștiința păcătoșeniei sale (Doamne, primește sufletul meu cel păcătos - sunt ultimele lui cuvinte). Cu toate acestea, acum, la sfârșit, când pentru el toate s-au terminat, în sufletul părintelui Anatolie a coborât pacea și această pace se comunică și spectatorului, aceeași cu pacea pe care Iisus, în iminența arestării Sale, o lăsa ucenicilor Săi și tuturor celor care vor crede în El prin aceștia.