În România trăiesc peste 60.000 de copii abandonaţi – de părinţi, de familie, de societate. Foarte mulţi dintre ei au fost părăsiţi în spitale, imediat după naştere. Asta în timp ce alte mii de familii suferă pentru că nu pot avea copii şi nici nu pot adopta din cauza unui sistem ineficient, care impune verificarea interesului pentru copil rudelor până la gradul IV. Potrivit ultimelor statistici, doar 5% dintre aceşti copii au fost declaraţi adoptabili. Bineînţeles, şi familiile care vor să adopte au cerinţe clare ca viitorul copil să fie sub doi ani şi să nu aibă probleme de sănătate, adică să fie cât mai aproape de „perfecţiune”. O variantă alternativă adopţiei, prin care copiii părăsiţi pot beneficia de dragostea şi sănătatea creşterii într-o familie este plasamentul familial. Sunt foarte multe detalii birocratice stabilite în interesul copilului, dar care duc la o situaţie din care victimă iese chiar copilul.

„Veneau la gard, întindeau mânuţele şi ne ziceau mama...”

Daniel este unul dintre copiii salvaţi de la o viaţă lipsită de afecţiune şi educaţie. Are 11 ani şi se află, de la vârsta de 2 ani, în grija celor cărora el le spune mamă şi tată. A fost părăsit în spital de către mama sa, şi ea un copil abandonat de părinţi, la doar trei zile şi dus apoi într-un centru de plasament. Iubirea de părinţi care aveau deja doi copii acasă le-a creat doamnei Elena şi domnului Neculai sensibilitatea pentru copiii abandonaţi. „În anul 2000 aveam 47 de ani. Lucram la o firmă la serviciul de marketing-vânzări şi lângă noi era un centru de plasament, pe lângă care treceam zilnic. Şi-i vedeam pe copilaşi în curte, veneau la gard, întindeau mânuţele şi ne ziceau mama. Şi m-au impresionat mult copilaşii ăştia. După ce am rămas şomeră am încercat să-mi găsesc un loc de muncă, dar peste tot se cereau recomandări, nu se ţinea cont de experienţă, erau aranjate concursurile. Şi simţeam nevoia să fac ceva. Şi ce poate să facă o femeie mai bine decât a fi mamă. Şi am văzut că sunt nişte cursuri de asistent maternal şi am urmat un curs. Prima dată am lucrat pentru o fundaţie la un proiect pentru copiii străzii”, ne-a povestit doamna Elena.

După câteva luni, ea l-a primit în grijă pe Daniel, un copil vizibil afectat de viaţa în centrul de plasament, care nu avea nevoie decât de dragoste. Era un copil cu probleme comportamentale şi cu o uşoară formă de rahitism, care probabil nu ar fi avut nici o şansă la o viaţă normală dacă ar fi rămas în grija statului. „Prima oară când l-am întâlnit m-a luat în braţe, m-a luat de gât, avea bubiţe pe faţă, era foarte slăbuţ, avea numai 10 kg la doi ani jumătate. Mânca numai pasat. Câteva săptămâni mă duceam zilnic la el şi îi citeam şi îi duceam câte ceva dulce, de acomodare. Nu vorbea. Nu a vorbit până la patru ani. Şi când am venit acasă, toţi se uitau şi ziceau că mare curaj am avut, pentru că era un copil cu probleme. Când am ajuns acasă, soţul ne-a aşteptat, şi în momentul în care l-a văzut l-a luat în braţe direct, ca şi când era o relaţie firească între tată şi fiu”, îşi aminteşte cu drag mama adoptivă. „Eu ştiam că nu vorbeşte, că are probleme, dar e greu de explicat lumina din ochii lui din acele momente. El înţelegea tot, dar nu putea să vorbească. A fost o inhibare generată de felul în care a trăit acolo”, ne-a mărturisit şi tatăl.

Cu dragoste orice problemă se rezolvă

Ajuns în grija unor părinţi iubitori, Daniel a beneficiat de îngrijirea de care avea nevoie. Problema de rahitism a fost rezolvată după câţiva ani de tratamente şi şedinţe de logopedie. „Era atât de slab că atunci când alerga credeai că i se rup picioarele. Dar era numai inimă, un suflet era”, ne-a povestit tatăl. Însă el a fost diagnosticat şi cu ADHD, o tulburare comportamentală care încă îi mai afectează viaţa. Afecţiunea aceasta se manifestă prin imposibilitatea copilului de a se concentra asupra unei acţiuni şi, pe cât de banală pare la prima vedere, pe atât de grave pot fi consecinţele pe termen lung – psihologice, sociale şi economice – în cazul în care nu este tratată. Conform studiilor, lipsa unui tratament adecvat, a unei familii protectoare şi a suportului material şi educaţional conduc la delicvenţă juvenilă în 30% dintre cazuri. ADHD este, de obicei, o afecţiune ereditară, iar în cazul lui Daniel problema a fost intensificată de viaţa agitată pe care a dus-o, cu carenţe alimentare şi lipsa afecţiunii părinteşti.

Însă Daniel era un copil isteţ şi foarte curios, lucruri care au ajutat la o evoluţie foarte frumoasă. Acum a terinat clasa a cincea la liceul de arta, îi place istoria, îi place să citească şi să picteze. Părinţii l-au lăsat să-şi descopere singur pasiunile şi nu l-au oprit din a şi le manifesta. Ei povestesc cu mândrie despre pasiunea lui pentru desen şi îl încurajează în permanenţă. „La început nu putea să se exprime. Ne dădeam seama că înţelege absolut tot ce îi spunem, dar nu putea să vorbească. Era şi isteţ, că făceam cu el diferite jocuri şi asocia imaginile şi culorile cum trebuia. Acum e un copil foarte curios. Nu există lucru pe care să nu-l înţeleagă şi să nu întrebe ce reprezintă, ce înseamnă. Totuşi, încă trebuie să-l supraveghem mereu ca să-şi facă temele”, ne-a povestit tatăl.

“Noi suntem doar o etapă din viaţa lui”

Părinţii adoptivi ar putea să treacă uşor drept bunici. Mama avea aproape 50 de ani când l-au luat în îngrijire. Însă asta nu i-a împidicat să-i ofere dragostea de care avea nevoie, cu sprijinul celorlalţi copii, care l-au considerat mereu fratele lor, şi al întregii familii, care l-a primit cu braţele deschise. “Am contribuit cu toţii la creşterea lui. Ceilalţi copii îi cumpărau mereu cărţi. Medicii m-au ajutat foarte mult, mergând cu el la logoped şi psihoterapie. Cu ceilalţi copii mă jucam până la epuizare, de la şase seara, când ajungeam acasă de la serviciu, până la nouă, când adormeam pe covor în sufragerie. Lui nu i-am mai putut oferi acelaşi lucru. Doar timp mai mult. Ce-mi doresc acum este să-l duc până în momentul în care va şti care este drumul lui”, ne-a mărturisit tatăl. Şi poate de asta a avut nevoie Daniel: de timp. Un copil cu ADHD este de obicei hiperactiv şi este tentat să refuze regulile, lucru care duce de obicei la deznădejdea părinţilor copleşiţi de situaţie. Drept urmare, are nevoie de foarte multă răbdare, pentru a putea evolua frumos şi pentru a nu simţi că este un copil-problemă.

Credinţa în Dumnezeu a fost decisivă în alegerea de a fi părinţi adoptivi. ”La început am simţit-o ca pe o datorie. Pe măsură ce a trecut timpul am fost din ce în ce mai convinşi că noi suntem doar o etapă în viaţa lui, dirijată de Cineva care îi ştie destinul. Nu e vorba de noroc, ci de ce ne este hărăzit fiecăruia. Noi simţim că Dumnezeu l-a ocrotit şi îl ocroteşte în permanenţă şi că El ne-a scos în calea lui”, ne-au mărturisit părinţii. Ei nu o condamnă pe mama care l-a părăsit pe Daniel în spital şi care, solicitată ulterior, nu a vrut nici măcar să-şi vadă copilul. Ei îi mulţumesc doar că nu l-a omorât şi că l-a lăsat să trăiască, chiar abandonându-l, dacă ştia că nu are cum să-l crească.

Daniel se află în plasament în continuare şi nu este adoptat. Totuşi, este cea mai clară dovadă că un copil poate fi salvat de la abandon prin dragostea necondiţionată a celorlalti. Mamele care îşi părăsesc copiii au motivele lor, mai mult sau mai puţin raţionale, însă cei care cred că îşi pot iubi aproapele ca pe ei înşişi pot face ceva. „Eu nu pot să uit acei copilaşi care întindeau mânuţele şi mă strigau mama. Mi-au rămas în minte. Şi cel mai important este să ne iubim semenii, să nu rămânem nepăsători la necazurile celor din jur”, ne-a explicat doamna Elena, dăruindu-ne o adevărată lecţie de iubire pentru Dumnezeu.