Părintele Matasă și-a înscris numele cu cinste în panteonul marilor cărturari pe care i-a avut Biserica noastră, iar opera sa scrisă și ctitoriile sale au căpătat deja putere de simbol.

Un preot smerit, un căutător iscusit, un cercetător erudit.

Constantin Matasă trebuie cunoscut înainte de toate, în ipostaza de slujitor al Bisericii străbune, în preajma căreia s-a născut, a crescut și s-a format pentru viață, păstrând tradiția familiei sale, cu adânci rădăcini clericale, reușind prin calitățile și temeinica pregătire teologică, în cele câteva decenii cât a slujit la altar, în calitate de îndrumător, duhovnic, predicator și povățuitor al multor generații de credincioși, să-și capete un prestigiu care răzbate peste timp, până astăzi, când se împlinește o jumătate de veac de la trecerea sa în veșnicie.

Fiind mereu în slujba semenilor ca un adevărat părinte spiritual, Constantin Matasă a înțeles mai mult decât alți contemporani ai săi rolul preotului în comunitate și în societate; preoții fiind adevărați „apostoli ai neamului”, care alături de învățători și de alți factori luminați, constituie factorii determinanți pentru progresul și propășirea poporului.

Încă de la începutul activității sacerdotale, ca paroh la ctitoria lui Alexandru cel Bun de la Bistrița, acolo unde a slujit un deceniu (1905-1915), apoi ca preot confesor la Mănăstirea Pângărați (1907-1912); ca protoiereu al județului Neamț în trei etape distinct și paroh la minunata sa ctitorie și bijuterie arhitecturală - Biserica Precista din Piatra Neamț - părintele Matasă a inițiat și dezvoltat numeroase activități pastoral-misionare, administrativ-gospodărești, social-filantropice, dar și unele activități care depășeau sfera bisericească și care au pus în valoare pregătirea sa, virtuțile și preocupările sale înalte care l-au făcut remarcat: Casa Națională „Regina Maria”, Muzeul Arheologic Regional - pe care l-a condus și dezvoltat în ultimele decenii din viață - Cercul de Turism, publicațiile locale înființate de dânsul ș.a.

Din dorința de a cunoaște cât mai bine trecutul ținutului Neamț și a locurilor natale, părintele Matasă a călătorit mult, a cercetat și adunat vestigii istorice de mare valoare și importanță, având o deosebită vocație pentru arheologie, domeniu care l-a fascinat și i-a adus multe satisfacții și împliniri. A fost un autodidact am putea spune, mereu s-a autoperfecționat, având alături mari corifei ai arheologiei românești, precum profesorii Vladimir Dumitrescu, Radu Vulpe, Mircea Petrescu Dâmbovița, ș.a., cu care a inițiat ample cercetări sistematice în zona subcarpatică a Moldovei.

Pe lângă calitatea sa de ctitor fondator al uneia dintre cele mai prestigioase instituții muzeale din țară, părintele Constantin Matasă are meritul de a fi adunat și expus cea mai importantă colecție de artă eneolitică din sud-estul Europei, contribuțiile sale la cercetarea Culturii Cucuteni fiind unanim apreciate și recunoscute.

Îndrăgostit de frumusețile locurilor natale, de munții Neamțului, a călătorit, dar a și scris câteva lucrări de popularizare a acestor locuri, a înființat și condus timp de un deceniu un Cerc de turism la Piatra Neamț, contribuind la marcarea, promovarea și protejarea patrimoniului din această zonă a țării.

În 1929, după multe astfel de călătorii, părintele Matasă a publicat echivalentul turistic al prozei de călătorie a fostului său profesor de seminar Calistrat Hogaș, cu titlul: „Călăuza Județului Neamț”. În prefața acestei lucrări, acad. Simion Mehedinți sublinia cu admirație: „E nevoie de o călăuză care să arate călătorului toate frumusețile care se ascund între Carpații răsăriteni. De aceea e o fericire că un cărturar născut pe Valea Bistriței și-a luat sarcina să ne călăuzească. Începând cu pământul și sfârșind cu omul, părintele Matasă ne arată din toate ceea ce i s-a părut mai vrednic de luare aminte(…)”.

„Cât dor de faptă, câtă dragoste de progres, câtă stăruitoare stăruință au trebuit să se risipească și câtă generozitate pentru a atinge asemenea rezultate! Și totul numai din tezaurul nobleței sufletești a părintelui Matasă…”, aprecia cu admirație profesorul Radu Vulpe.

Scurte repere biografice

Constantin Matasă s-a născut la 20 ianuarie 1878 în satul Răpciuni (azi Ceahlău), comuna Hangu, județul Neamț, fiind primul copil, între cei 12 născuți pe care i-a avut preotul Dumitru Matasă. A urmat primele două clase primare în satul natal, apoi a continuat școala primară la Piatra Neamț, unde a urmat și un an de gimnaziu. Dorind să slujească altarului, să urmeze tatălui său la altar, a fost înscris la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman (1891-1894), cu binecuvântarea episcopului Melchisedec Ștefănescu. Între colegii săi de clasă amintesc pe viitorul mitropolit Visarion Puiu și viitorul arhiereu Ilarion Băcăoanul, iar dintre profesori, pe arhiereul Ioanichie Flor Băcăuanul și Calistrat Hogaș la limba română.

A urmat apoi cursul superior al Seminarului Veniamin de la Iași (1894-1900); Facultatea de Teologie din București (1900-1904). În timpul studenției s-a căsătorit cu Ana Constantiniu, fiica învățătorului din satul Mănăstirea Bistrița, cu care a avut patru copii: Elena (n. 1903), Ionel (n. 1905), Neculai (n. 1908) și mezina, Margareta (n. 1910), care a murit la vârsta de opt ani.

După susținerea lucrării de licență cu tema „Binele moral” a depus dosarul pentru hirotonie, iar la 14 august 1905 a fost hirotonit diacon și a doua zi, a fost hirotonit preot în cadrul unei procesiuni la Mănăstirea Văratec. Din toamna acelui an, a slujit ca preot vreme de un deceniu, la biserica Mănăstirii Bistrița.

În această perioadă activează cinci ani voluntar, ca preot confesor, la închisoarea din incinta Mănăstirii Pângărați (1907-1912). Tot în această perioadă a fost numit protoiereu al județului Neamț (1909-1912); iar în anul 1915 a fost transferat ca preot slujitor la Biserica „Precista” din Piatra Neamț, unde trei ani mai târziu va fi numit paroh și va sluji aici vreme de trei decenii, până la pensionarea sa.

Trebuie să amintim că în timpul primului război mondial a fost mobilizat și a activat pe lângă spitalele de răniți din Piatra Neamț. În anul 1919 a înființat o filială a Casei Naționale „Regina Maria”, fiind secretar și președinte al acesteia. A fost director al Școlii de cântăreți Piatra Neamț în perioada 1920-1942.

În administrația bisericească a îndeplinit mai multe responsabilități: în trei etape a fost numit protoiereu al județului Neamț: (1909-1912), (1941-1945), (martie-iunie 1947); a fost membru al Consistoriului Mitropolitan și al Consiliului Administrativ Bisericesc.

 A înființat și condus câteva reviste locale precum „Îndrumarea” (1913), „Propășirea” (1914), „Noua Floare a darurilor” și „Petrodava” (1931). A colaborat cu importante reviste și ziare centrale și locale, unde a publicat nenumărate articole și studii de istorie, cultură și spiritualitate, publicând de asemenea câteva volume personale.

A participat vreme de trei decenii la diferite sondaje și săpături arheologice, singur sau în colaborare cu renumiți cercetători, pe nenumărate șantiere, publicând mai apoi rezultatele cercetărilor în reviste de specialitate. În 1938, volumul său „Palatul Cnejilor” a fost premiat de Academia Română, iar Ion Marin Sadoveanu propune detașarea părintelui la Ministerul Artelor.

A înființat la Piatra Neamț, Muzeul Arheologic Regional (1934) în sediul Casei Naționale „Regina Maria”, o construcție nouă, ridicată cu sprijinul său, inaugurată în 1929.

La 21 mai 1947 a fost sfințită actuala biserică „Precista”, ctitoria sa, an în care Muzeul Arheologic trece în proprietatea Statului. De-a lungul vieții, pentru rodnica și ampla activitate depusă, părintele Constantin Matasă a fost distins cu mai multe ordine și medalii importante, între care amintim: „Steaua României în grad de cavaler” (1922), „Răsplata Muncii pentru Biserică” (1923), „Steaua României în grad de Ofițer” (1926), „Meritul Cultural” cl. a II-a (1943), „Ordinul Muncii” cl. a II-a (1957), „Ordinul Meritul Cultural” cl. a III-a (1967).

În ziua de 3 noiembrie 1971, a încetat din viață, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântat în cripta familiei la Cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț, alături de soția sa Ana (+ 1959).

Posteritatea și istoria i-a oferit dreptul la neuitare

În semn de prețuire și de cinstire a memoriei sale, Consiliul Local Piatra Neamț a dat numele său, unei străzi din Cartierul Dărmănești; în 1991, la două decenii de la trecerea sa în veșnicie, Inspectoratul pentru Cultură Neamț a instituit un premiu anual, care să-i poarte numele, pentru cel mai bun muzeograf din județ; iar în anul 2001, la treizeci de ani de la „nașterea sa în ceruri”, Primăria Municipiului Piatra Neamț l-a declarat „Cetățean de Onoare”.

Tot atunci, în noiembrie 2001, Centrul de Cercetare a Culturii Cucuteni, a scos de sub tipar lucrarea autobiografică a părintelui Matasă: „Amintiri. Însemnări de pe „răbușul” unei vieți” (coordonator fiind regretatul Dr. Gheorghe Dumitroaia), cu câteva portrete în cuvinte făcute de mari personalități care l-au cunoscut: profesorii Vladimir Dumitrescu și Radu Vulpe, scriitorul Dan Zamfirescu, magistratul Emil Bădărău, însoțite de o parte din corespondența părintelui, din care descoperim preocupările nobile, aspirațiile înalte și frământările acestui mare cleric și cărturar.

Anul acesta, pe 3 noiembrie, se împlinesc cincizeci de ani de la „mutarea sa la cereștile locașuri”, prilej de aducere aminte și de cinstire a memoriei sale. Mulți dintre cei care i-au descoperit roadele muncii sale, cei care îi prețuiesc activitatea și-au dat întâlnire în această dimineață (3 noiembrie 2021 n.r.) la mormântul său, care a devinit astfel loc de pelerinaj, de reculegere și rugăciune. Am reaprins candela recunoștinței posterității, am depus flori care să-i înmiresmeze veșnicia, am înălțat rugăciuni și am împărțit daruri, ofrandă pentru sufletul său frumos, păstrându-i vie amintirea, pentru că valorile pe care le-a promovat și ni le-a lăsat moștenire, nu au vârstă și nici moarte.

Acest smerit și erudit slujitor ne-a lăsat printre altele un adevărat templu închinat istoriei și culturii acestui pământ, ba chiar culturii universale - Muzeul de Istorie din Piatra Neamț - care reprezintă mai mult decât un punct turistic, un loc de pelerinaj, ctitoria sa este „un popas absolut necesar, pe drumul spre noi înșine”, cum frumos aprecia scriitorul Dan Zamfirescu, pentru a înțelege cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.