Organizator: Adunarea Tinerilor Creştini Ortodocşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei;

Invitat: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă, din Sibiu;

Data:10 august 2011;

Locaţia: Tabăra de la Nemţişor, 2011, Ediţia a II-a.

00:12 - Vreau să vă spun că vocaţia nu se poate defini. Nu există o definiţie a vocaţiei. Verbul "voco, -are, -avi, -atum", (provenit din limba latină,) formele imparisilabice ale verbului "a chema" sunt legate de această chemare. Cine ne cheamă? Pentru ce ne cheamă? În favoarea cărui lucru (ne cheamă)? Este lucrul cel mai greu de definit în viaţă. Să ştiţi că toţi avem o vocaţie de la Dumnezeu, dar de cele mai multe ori nu o descoperim. Însă, când o descoperim, vocaţia devine har al Duhului Sfânt, pururea lucrător în viaţa noastră. Ne-am obişnuit să credem că cea mai importantă vocaţie, pe care o avem pe pământ, este să avem funcţii (înalte), după ce avem funcţii să facem cariere, facem orice ca să ajungem cât mai sus, iar sus descoperim "marea vocaţie" a însingurării. Acolo eşti singur, răstignit, muşcat din toate părţile de cei care, la rândul lor, cred că vocaţia este să stai deasupra. Vocaţia este să înţelegi că a munci dedesubt nu este nici o ruşine. Între a săpa un şanţ şi a finaliza o licenţă la care nu ţii, este de preferat să sapi şanţul, dacă acesta scoate apa din cort.

01:40 - Este mult mai important să înţelegi ceea ce lucrezi, decât ceilalţi să te lumineze tot timpul, ca tu să înţelegi ceea ce lucrezi. Vocaţia în sine, fiind darul lui Dumnezeu, trebuie să o căutăm la El, prin rugăciune. Dacă cineva simte că vibrează corect la cântatul la chitară, nu este neapărat nevoie să îşi câştige pâinea cu acest lucru, dar la un moment dat se poate destinde folosind acest dar, pentru a continua să-şi câştige existenţa de zi cu zi.

02:09 - Acum, aşa cum am spus la început, aş vrea să vă vorbesc despre o vocaţie pe care noi ne-o manifestăm foarte rar: vocaţia de a ne ierta pe noi înşine. Venind către acest loc am aflat cât de minunat v-a vorbit Înaltpreasfinţitul aseară. Cred că aţi simţit şi voi că (în general) există un discurs de suprafaţă şi unul de adâncime. Vocaţia întotdeauna vizează discursul de adâncime. Putem să cosmetizăm unele păreri, însă vreau să vă spun că, Biserica nu este un spaţiu unde să ne putem împlini plăcerile şi dorinţele. Biserica nu este spaţiul împlinirii plăcerilor. Vocaţia nu înseamnă că îţi împlineşti o plăcere în permanenţă. Vocaţia, uneori, este o greutate pe care trebuie să o porţi cu destindere. Vocaţia devine cu adevărat dătătoare de mântuire, pentru că vocaţia noastră finală este să devenim Sfinţi, precum şi Tatăl nostru Cel din ceruri Sfânt este, aşadar să devenim Sfinţi prin împlinirea profesională a micilor noastre vocaţii.                  

03:53 - Atunci când eşti chemat la angajare la o firmă, eşti întrebat: Ce hobby ai? Cineva care nu înţelege bine tremenul poate spune că are hobby-ul cititului. Cititul nu poate fi un hobby. Cititul este un act sacru, căci şi Mântuitorul Hristos Însuşi citeşte, dacă vă aduceţi aminte, iar unii se îndoiesc de faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ştia să scrie, ceea ce este aberant, de vreme ce El ştia să citească. Citeşte la un moment dat în sinagogă din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament (Torra, Neviim u Chetuvim). Cititul este, deci, un act sacru. De exemplu, gătitul nu poate fi un hobby, pentru că gătitul este o activitate vitală pentru om. Ca să poţi să te antrenezi disciplinar în supravieţuire trebuie să înveţi să găteşti. Din păcate, nu mai există cursuri de gătit în şcoli, ci în şcoli se învaţă ştiinţe din ce în ce mai profunde. În şcoli se învaţă foarte multe filosofii şi, de multe ori, uităm ce înseamnă să ne plimbăm cu copilul pe stradă. Ce îi spui copilului tău atunci când te plimbi pe stradă?

05:15 - Cum poate învăţa un tată poveşti? Are dreptul să se cheme "tată" acela care nu ştie poveşti, sau care nu se trezeşte noaptea să vadă dacă copii lui au sau nu febră? Ce materie ne poate învăţa toate lucrurile astea? Numai vocaţia dorită de sus, (de la Dumnezeu). Să fii tată înseamnă să îţi asumi sufletul copilului tău. Exact ca şi preotul: să fii preot nu înseamnă să porţi o reverendă, să îţi laşi barba să crească, ci pentru fiecare suflet pe care îl are în faţă preotul are obligaţia de a-i vesti Evanghelia iertării Mântuitorului Iisus Hristos. Primul gest pe care Îl face Mântuitorul Iisus Hristos după Înviere, este oferirea iertării. Mulţi nu înţeleg cum Dumnezeu stă Răstignit pe Cruce, iar toţi Apostolii L-au părăsit, căci erau în pericol de moarte şi au început să tremure. Dar când au auzit de Înviere nu le-a fost uşor să creadă. În mod raţional, pentru ei, era mai uşor de înţeles Moartea Mântuitorului Iisus Hristos, decât Învierea Lui. Ei au crezut că totul se termină pe Muntele Golgota, după ce au petrecut o vreme alături de Mântuitorul Iisus Hristos, au mâncat împreună, L-au însoţit în călătoriile Lui pentru propovăduirea Evangheliei, au fost martorii la minunile Lui. Deşi Mântuitorul le-a vorbit despre Învierea Lui, mintea lor raţională, fără ajutorul divin, nu puteau concepe acest lucru, ci ai crezut în continuare că totul se termină cu Răstignirea Mântuitorului, după ce mai înainte a cântat cocoşul de trei ori şi Petru a plâns cu amar.

07:12 - Mântuitorul Iisus Hristos le arată, însă, că nu se termină totul la Muntele Golgota, aşa cum au crezut ei, ci vine la ei pe când erau strânşi într-un foişor de frica iudeilor, care îi prigoneau căutându-i ca să-i ucidă. Pe de altă parte, erau cuprinşi de teamă, pentru că auziseră de la câteva femei că a Înviat Domnul. Iată că acum Mântuitorul Iisus Hristos intră prin uşile încuiate, stă în mijlocul ucenicilor (care erau temători) şi zice: "Pace vouă!". Mântuitorul Hristos le spune că le dă pace ca un Dumnezeu, ca să ierte şi ei păcatele: "Câte le iertaţi pe pământ să fie iertate şi în cer, câte nu le iertaţi, nu le dezlegaţi  pe pământ, să nu fie dezlegate nici în cer". Primul dar al Mântuitorului Iisus Hristos către mica Lui comunitate apostolică a fost oferirea iertării. Atunci când vorbiţi de vocaţie, gândiţi-vă ce capacitate aveţi de a ierta. Nu să iertaţi cu inima îndoită, căci atunci nu aţi înţeles nimic din această iertare. Iertarea profundă ne face să fim oameni adevăraţi şi ne menţine de fiecare dată în cea mai impresionantă dintre structurile pe care le avem, de oameni integri nu doar fizic, ci şi sufleteşte. Exerciţiul acesta al iertării ne arată ce vocaţie putem să avem. De exemplu, medicul care vine şi cercetează bolnavul de diabet, trebuie să îl ierte pe acesta de neputinţele sale, cauzate de boala pe care o are.

10:04 - Preotul care spovedeşte prin saloanele din spital, care în ciuda faptului că sunt socotite anticamerele morţii şi de aceea au nevoie de un preot, trebuie să ierte toate neputinţele bolnavilor, sau a celor care şi-au pierdut pe cineva drag într-un accident, sau au pierdut o sarcină la naştere. Numeni nu se poate bucura de moartea cuiva şi nu este o plăcere mersul la înmormântare. Îndrăznesc să spun că, pentru preotul de vocaţie, nici botezul nu este uşor de făcut. Nimic nu este uşor de făcut atunci când îţi împlineşti vocaţia. Ceea ce ne ajută să ne împlinim vocaţia este harul Lui Dumnezeu, care ne ajută să facem acest lucru. Foarte mulţi dintre voi s-a întâmplat să luaţi creionul în mână pentru prima dată la 11 - 13 ani şi să desenaţi cum nu v-aţi închipuit vreodată, fără să aveţi şcoli sau academii, fără să aveţi studii foarte adânci în domeniu, toate acestea pentru că pur şi simplu harul lui Dumnezeu a activat ceva în voi. La moartea unuia dintre profesorii mei de Istorie Bisericească Universală, un alt profesor, cel de Morală, mi-a spus: "Părintele a murit, dar misiunea lui continuă după moarte".

11:32 - Dumnezeu nu cheamă niciodată la Sine pe nimeni decât ca să-i împlinească la nesfârşit misiunea pentru care l-a chemat la viaţă, (la viaţa veşnică). Cu alte cuvinte, vocaţia noastră nu încetează odată cu încetarea vieţii noastre pământeşti. Zilele trecute citeam viaţa doamnei Marie Currie, cea care a luat de două ori Premiul Nobel în Fizică şi Chimie, o specialistă în foarte multe lucruri, care a murit din cauza radiaţiilor pe care le-a absorbit în timp ce făcea cercetările ei de chimistă. Vocaţia ei nu s-a închiat odată cu sfârşitul vieţii ei. Noi în continuare măsurăm radioactivitatea prin aşa numita unitate de măsură Currie. De fiecare dată misiunea unui om împlinită în vocaţia sa, se continuă mult după ce viaţa lui a încetat. Avem cazul Mitropolitului Andrei Şaguna, care, dincolo de toate, îndrăznesc să cred faptul că abia acum se împlineşte vocaţia sa, când el a atins nivelul sfinţeniei şi va fi canonizat ca Sfânt al Bisericii, va fi doar recunoscută sfinţenia lui de către Biserică, pentru că, de fapt, a canoniza pe cineva înseamnă ca Biserica să îi recunoască un statut duhovnicesc.

12:53 - În Braşov, spre exemplu, unde m-am născut şi am copilărit, mergeai spre Şchei, te întâlneai cu Liceul "Şaguna" construit de Mitropolitul Şaguna, te duceai la biserică, vedeai hainele Mitropolitului Şaguna, tot timpul, în Ardeal te loveşti într-un fel sau altul de Mitropolitul Şaguna. Nu există un spaţiu al vieţii publice şi duhovniceşti, sau politice a poporului român din Ardeal, fără Mitropolitul Şaguna. Îndrăznesc să spun că în mormântul Mitropoitului Şaguna este Ardealul întreg, adică toate celelalte lucruri care s-au împlinit. Prin anii '70, când au restaurat capela Mitropolitului Şaguna de la Răşinari, au aşezat scara chiar pe piatra lui de mormânt şi s-a rupt scara în două cu zugravul pe ea. Acesta s-a ridicat, a curăţat piatra, sub care, pe atunci, era un mitropolit printre alţi mitropoliţi  şi nimeni nu ar fi bănuit că în timp, iată, după atâţia ani, avea să fie canonizat. Acum la scoaterea osemintelor Mitropolitului Şaguna, jumătate dintre acestea au rămas la Răşinari, iar jumătate au fost aduse la Catedrala Mitropolitană, unde a fost pomenit şi s-au făcut slujbe pentru el. La un moment dat, într-o sâmbătă dimineaţă, o doamnă bolnavă, pe care de mult o suspectam că ar putea fi şi demonizată, a alergat jumătate de stradă ca să îmi strige mie, paraclisierului şi încă a vreo cinci persoane care erau acolo cu noi: "Scoateţi oasele acelea din Altar că mă ard. Nu pot dormi noaptea. Nu mai pot face nimic în oraşul ăsta din cauza lui". Nici măcar Sfinte Moaşte nu a zis, ci doar "oasele acelea".

14:48 - Abia atunci am înţeles ceea ce înseamnă vocaţia sfinţitoare a unui arhiereu, de exemplu, că depăşeşte cu mult sensul şi sfârşitul vieţii. Este ceea ce spunem în Taina Sfintei Cununii, atunci când îi punem pe tineri, după o traducere greşită strecurată acolo, să îşi jure credinţă până la mormânt. Credinţă nu există până la mormânt. Adevărata credinţă se manifestă exact după ce se aşează piatra mormântului. Adevărata iubire se împlineşte în momentul când, celălalt, mort fiind, te aude pe tine de pe lumea aceasta spunându-i: "Tu nu ai să mori niciodată. Tu continui să trăieşti pentru că iubirea mea pentru tine continuă să existe". Observaţi câte posibile reflecţii asupra unui singur cuvânt care este "vocaţia" şi asupra atâtor conţinuturi prin care se poate împlini acest lucru. Uneori se îmtâmplă să trăieşti o neîmplinire sufletească, să nu fii mulţumit de nimic din ceea ce este în jurul tău, căutând totdeauna să-ţi împlineşti dorinţele tale tot timpul satisfăcându-le cu tot felul de ifose, de fiţe. Vocaţia nu îngăduie fiţe. Când eşti de vocaţie şi chemat cu vocaţie la Hristos, nimic din ceea ce împlineşti nu se împlineşte cu fiţe.

16:47 - Senzaţia adulţilor este că vocaţia lor este să dea sfaturi tinerilor. La un moment dat o profesoară de chimie, aproape de pensie, căci eu am terminat chimie-fizică, intoarsă de la o inspecţie de gradul I, ţinută undeva în zona Gorj-ului, a constatat că o domnişoară profesoară, care voia să ia gradul I i-a îndemnat pe elevii săi să înveţe pe de rost tabelul lui Mendeleev. Insă unul dintre elevi ei a scos din buzunar un I-Pod şi i-a spus că nu este nevoie, pentru că el are un tabel al lui Mendeleev pe I-Pod, mult mai performant decât cel pictat în laboratorul de chimie acum mai bine de zece ani, pentru că, între timp, s-au mai descoperit elemente. A forma un om înseamnă a-i identifica sursele de informare, nu a-l opri din învăţare prin folosirea tehnicii actuale, în speranţa că profesorul este din ce în ce mai bun, ca profesor şi va induce teamă în elevi, teamă care atinge punctul culminant în momentul în care el este scos la tablă şi probabil va şti foarte multe lucruri, care nu îi vor folosi niciodată în viaţă.

18:37 - Observaţi ce distincţie trebuie să-ţi îngăduie Dumnezeu în sufletul tău, ca să înţelegi că vocaţia personală nu este să pierzi timpul, că vocaţia nu înseamnă să râzi de propria persoană doar pentru că cei din jur te ghidează într-o direcţie în care nu crezi (şi de care nu eşti atras). Sunt mii de oameni care puteau să îşi rateze vocaţiile, dacă urmau anumite sfaturi ale părinţilor. Sunt sute de mii de oameni care, în momentul în care nu ar fi fost un singur om, atent în viaţa lor, să-i întâlnească şi să le cultive iertatea aceasta în raport cu sine, fără de care nu ar fi reuşit niciodată, poate, să ducă până la capăt misiunea aceasta pentru care Dumnezeu i-a trimis pe pământ. Sunt foarte multe lucruri pe care, (voi tinerii) trebuie să le învăţaţi aşa cum sunt. Dar sunt şi multe lucruri care trebuie să ne învăţaţi pe noi ceilalţi (adulţii), cum le vedeţi voi.

19:24 - În Sfânta Evanghelie, dacă mai ţineţi minte, acum câteva săptămâni în urmă, am întâlnit un om care era sutaş, centurion, după cum zicem noi în traducerea românească. Acest sutaş vine şi se întâlneşte cu Mântuitorul Iisus Hristos, Care făcuse deja destul de multe minuni şi povăţuise duhovniceşte foarte multă lume, care Îl asculta cu mare atenţie, iar acesta (sutaşul) Îi spune: "Doamne, Te rog vino să îl vindeci pe soldatul meu", într-o traducere mai nouă se spune "pentru că este paralizat" şi termenul este corect folosit şi vine din limba greacă "este paralizat acasă". Cu alte cuvinte, un şef vine să Îl roage pe Mântuitorul Hristos să-i vindece un (subaltern) paralizat. Indiferent de societatea în care ne desfăşurăm activitatea şi timpurile în care trăim, bolnavii indispun, morţii indispun pe cei vii. În momentul în care citim această Sfântă Evanghelie, sentimentul care ni se transmite este unul optimist. Pentru că sutaşul Îi spune Mântuitorului Iisus Hristos: "Doamne, zi numai cu cuvântul şi se va vindeca. Căci şi eu sunt om sub alţi oameni şi spun unora: du-te... şi se duce, iar altora: vino... şi vine".

22:09 - Sutaşul Îi spune aceste lucruri Mântuitorului Iisus Hristos cu un oarecare grad de colegialitate. Sutaşul este primul om din Evanghelie care îndrăzneşte, mai mult decât toţi, să vorbească cu Dumnezeu şi să îi spună să nu vină acasă la el că nu este vrednic. Am să vă spun de unde se poate observa acest grad de colegialitate şi anume la Apostolul duminicii care se citeşte în aceeaşi zi cu această Evanghelie. În acest text, Sfântul Apostol Pavel spune că Mântuitorul Iisus Hristos era ascultător faţă de Tatăl şi încă ascultător până la moarte. Ce altă misiunea în afară de cea a lui Mesia, a Mântuitorului Iisus Hristos este ascultătoare până la moarte? Aceea a ofiţerului, a militarului. Acesta când şi-a pus vestonul pe el, trebuie să fie pregătit în permanenţă pentru jertfa supremă. Aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos este sub ascultarea Tatălui, aşa şi sutaşul este pus sub ascultarea propriului lui Cezar. Intimitatea aceasta a ascultării şi a finalităţii vocaţiei, îi dă curaj sutaşului în discuţia cu Mântuitorul Hristos. Ori, pentru cei care au o vocaţie şi o împlinire a vieţii lor asemănătoare cu viaţa Lui ca Dumnezeu pe pământ, Mântuitorul Iisus Hristos admite această, aşa-zisă, colegialitate. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos ne vrea părtaşi la mântuire, nu doar spectatori ai propriei noastre mântuiri, nu comentatori ai mântuirii altora şi nici cârtitori ai propriei noastre mântuiri.

24:22 - Dincolo de orice fel de vocaţie funcţională pe care noi o avem ca oameni în noi rămâne şi vocaţia ludicului, mai dezvoltată sau mai involuată, în funcţie de capacitatea şi de locul în care ne-a aşezat Dumnezeu. (Într-o altă ordine de idei), vocaţia prioritară a unui copil este să înveţe, nu să-şi dovedească învăţătura. În această vocaţie a copilului, acesta uneori mai  greşeşte şi nu îi poate proteja de greşeli pe adulţi. Rolul şcolii este acela de a-i răspunde elevului la intrebarea: "Ce vrei să fii în viaţă?". Prioritară este rezolvarea ecuaţiei propriei vieţi, stabilirea rostului în viaţă, şi nu trimiterea într-un liceu unde nu îşi găseşte chemarea, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se petrece în viaţa lui. Sunt sigur că aşa gândesc atât cei care au luat Bacalaureatul, cât şi cei care nu au reuşit să îl promoveze. Vocaţia noastră ca oameni este vocaţia comunicării (în primul rând cu noi înşine şi mai apoi cu cei din jur).

27:22 - Mântuitorul Iisus Hristos (spune că "Nu am venit să aduc pace, ci sabie") şi de aceea a fost socotit de majoritatea oamenilor timpului său deranjant. Ori, Mântuitorul Iisus Hristos pentru acest lucru a venit: să atenţioneze de fiecare dată că lumea nu este făcută doar din şefi şi roboţi, ci din oameni care îşi împlinesc propria vocaţie, iertându-se pe sine pentru a putea merge de fiecare dată mai departe cu demnitate.

27:57 - În final, m-am gândit să vă citesc ceva: Grigore Vieru, "Rădăcina de foc", poeziile:

"Mama"

Mama ne mângâie,
Soarele luceşte.
Soarele e unul,
Mama una este;

"Bunica"

Tot mai mică, tot mai mică:
Cât o floare, o furnică,
Cât, o lacrimă sub soare!...
De ce oare, de ce oare?;

Satele Moldovei

Pe vale, pe culme
Stau satele mele
Aproape de codru,
Aproape de stele;

Primăvara

Iese iarba luminoasă,
Rândunica vine-acasă.
Cald e soarele-n câmpie
Ca un ou de ciocârlie;

Vara

Copt e bobul grâului:
Poama vrăbiuţelor,
Dulce floarea teiului:
Grâul albinuţelor.

29:04 - Mie mi-au plăcut cel mai mult următoarele versuri: "Grăuraşul a mâncat/Un grăunte îngheţat/Şi tot strigă ziua toată/Am mâncat o îngheţată". Şi mai este una care cred că se potriveşte atmosferei de astăzi, o atmosferă care trebuie să o învăţaţi să o trăiţi împreună, căci taberele acestea sunt şi ele o vocaţie. Ele nu se termină cu ieşitul pe poarta taberei: "Ce ai puiu/Nu vrei mei?/Am pierdut pe fraţii mei/Cum arată?/Tot gălbui/Cum îi strigă?/Pui, pui, pui". V-am spus aceste lucruri pentru că (în ultima perioadă) am uitat să vă mai zicem poveşti, am uitat să ne comportăm cu voi, (tinerii), ca şi cu copiii noştri. Inclusiv preoţii trebuie să conştientizeze faptul că ei sunt pentru copii şi tinerii zilei de astăzi, ceea ce, de fapt, Mântuitorul Iisus Hristos este pentru ei şi pentru copiii şi tineri laolaltă: Cel Care este dispus să ne împlinească vocaţia. În momentul în care vă va fi mai greu şi nu veţi şti ce facultate să urmaţi, ce liceu să urmaţi, cum să vorbiţi mamei, cum să vorbiţi tatălui, cum să răspundeţi la şcoală, ce să răspundeţi la şcoală, vă rog să vă întoarceţi cu faţa către Răsărit, să vă faceţi Sfânta Cruce şi cu demnitate să spuneţi exact ce aveţi de spus. Altfel, vocaţiile noastre nu se vor împlini niciodată.

(Transcriere și adaptare: Diac. Marian Pătraşcu)