Într-o iarnă deosebit de friguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele Iustin rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea, problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În cîteva săptămîni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dînsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea cîte un geamăt. Fără să ezite părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunîndu-i: “Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sînt mai vechi aici şi mă descurc...!”. În celulă s-a făcut linişte adîncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrămi fierbinţi: “Frate, frate...!”.

Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit şi am reuşit să ne salvăm, omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc în care ne-au împins istoria şi trădările din sânul neamului românesc.

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2010, p. 367)