Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a eviden­țiat mai întâi virtuțile femeii gârbove, care au fost apreciate de Mântuitorul Iisus Hristos și pentru care Domnul i S-a adresat cu apelativul „fiică a lui Avraam”. 

„În această Evanghelie observăm virtuțile acestei femei care de 18 ani, deși gârbovă, venea la sinagogă în fiecare sâmbătă și se ruga în tăcere. Vedem, așadar, credința ei puternică, smerenia ei adâncă și îndelunga sa răbdare. Femeia gârbovă nu a clevetit, nu s-a revoltat, nu a dat vina pe nimeni și nu a cerut nimănui nimic drept sprijin. În multă tăcere purta durerea bolii sale. Ea nu s-a mai rugat pentru sănătatea trupului. Nu a îndrăznit să Îi ceară ceva lui Iisus, nici măcar să o vindece, ci se ruga doar pentru mântuirea sufletului. Această femeie gârbovă cu trupul avea multe virtuți ascunse și Iisus Hristos Domnul, Care S-a făcut Om din iubire milostivă de oameni, a cunoscut și suferința ei, și smerenia și credința ei. De aceea o numește «fiică a lui Avraam», adică fiică a credinței. Femeia avea trupul aplecat spre pământ, dar sufletul ei era drept fiindcă era îndreptat spre cer în rugăciune. (...) Evanghelia ne mai spune că femeia gârbovă, după ce a fost vindecată, mulțumea și Îl slăvea pe Dumnezeu. La multa răbdare, la adânca smerenie și la credința puternică a femeii gârbove se mai adaugă și virtutea recunoștinței, căci ea slăvea pe Dumnezeu știind că Dumnezeu a vindecat-o prin Iisus Hristos. Această femeie unea răbdarea bolii ei apăsătoare cu lucrarea rugăciunii stăruitoare. De aceea, ea este un dascăl al credinței însoțită de rugăciune și răbdare. Ea este statornică în credință și stăruitoare în rugăciune și ne arată că și atunci când omul trece prin greutăți trebuie să păstreze fidelitatea sau credința puternică în Dumnezeu. Femeia gârbovă este numită «fiica lui Avraam» fiindcă Avraam este considerat părintele credinței, iar scopul credinței este dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, de fapt, conținutul credinței este Împărăția lui Dumnezeu. Hristos Domnul dăruiește celor credincioși Împărăția iubirii veșnice, milostive și smerite a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. (...) Femeia aceasta devine simbolul tuturor celor care, deși erau uneori bolnavi, părinți din pustie, au considerat că boala este o încercare și o șansă de a se smeri mai mult și de a cere mai mult ajutorul lui Dumnezeu, Dătătorul sănătății și al vieții. De aceea, unii părinți din pustie, dacă se întâmpla ca într-un an să nu se îmbolnăvească, ziceau că i-a uitat Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei au transformat încercarea bolii într-un înțeles pozitiv de chemare la rugăciune mai multă și de punere a nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu”, a spus Preafericirea Sa.

De asemenea, Patriarhul României a arătat motivele pentru care această duminică a fost așezată în perioada premergătoare praznicului Nașterii Domnului: „Evanghelia de astăzi, prin ridicarea femeii gârbove, prin îndreptarea ei încât poate vedea albastrul cerului și chipul semenilor arată, de fapt, scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume, al Întrupării și Nașterii Sale, anume ridicarea neamului omenesc din căderea în păcat și dăruirea mântuirii în Împărăția lui Dumnezeu. În limba greacă, atât Învierea Domnului, cât și Înălțarea Sa la cer includ ideea de «ridicare». Această ridicare a femeii gârbove, care reprezintă umanitatea gârbovită de lucrarea potrivnică a satanei asupra omenirii, arată și taina lucrării lui Hristos, Care vine în lume, coboară în lume până în peștera din Betleem pentru ca apoi să ridice pe omul căzut în păcat în slava cerului. În această perioadă în care așteptăm venirea lui Hristos, această vindecare se referă nu doar la un caz particular, ci are valoare de simbol, adică ne arată cum Iisus Hristos, prin venirea Sa în lume, dorește ridicarea întregii umanități prin eliberarea de păcat și moarte a omului, arătând că destinația ultimă a omului nu este mormântul, ci cerul, adică Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, Biserica a rânduit ca vindecarea femeii gârbove să aibă și semnificația vindecării umanității din calea morții spre orizontul vieții veșnice”.

În încheiere, Părintele Patriarh Daniel a subliniat faptul că binele trebuie făcut în orice circumstanță. „În concluzie, din Evanghelia de astăzi învățăm că trebuie să săvârșim binele, să ajutăm pe semenii noștri care se află în situații dificile în orice zi, în zi de lucru sau zi de sărbătoare, și să îl facem din proprie inițiativă, așa cum Iisus, fără să fie rugat de cineva din sinagogă și fără să-I fi cerut femeia gârbovă vindecarea, din proprie inițiativă a chemat-o la Sine, a binecuvântat-o și a vindecat-o. Astfel, și noi trebuie să săvârșim binele din proprie inițiativă, atunci când întâlnim oameni care au nevoie de ajutorul nostru, de încurajarea noastră, pentru că prin iubirea milostivă față de semeni se arată iubirea milostivă a lui Hristos față de oameni”, a spus Preafericirea Sa.