Așa cum afirmă autorii traducerii uneia dintre cărțile sale în limba română, „a scrie despre Părintele Sofronie este o mare îndrăzneală, ba chiar o nesăbuință; cum să cutezi să scrii ceva despre un munte al lui Dumnezeu, și încă un munte sfânt, de vreme ce nu ești decât un firicel de praf înaintea staturii lui spirituale de titan al Duhului?"[1] Dar pentru bucuria de a-l fi întâlnit, sau mai bine zis pentru faptul că a intrat în viața mea atunci când eram tulburat și încurcat sufletește, atunci când aveam mare nevoie de un om viu lângă mine, voi îndrăzni nu să scriu câteva rânduri, ci doar să pun în lumină rânduri deja scrise, de părintele Sofronie sau de oameni care l-au iubit, care grăiesc de la sine despre personalitatea părintelui Sofronie „care ar putea fi cel mai exact și succint caracterizată prin câteva cuvinte care țin loc de orice recomandare și notiță biografică: ucenicul și legatarul testamentar al Cuviosului Siluan Athonitul. Suficientă în orice caz pentru a situa persoana astfel caracterizată în descendența esențială a marii Predanii duhovnicești a Bisericii Răsăritene și a-i asigura un loc în sinaxar”.[2]

Astăzi, 11 iulie 2013, se plinesc 20 de ani de când Părintele Sofronie „a intrat în liniștea și în Lumina veșniciei"[3], așa cum adesea îi plăcea să spună despre cei care au adormit întru Domnul. În urmă cu 6 ani, autorul uneia dintre traducerile scrierilor Părintelui Sofronie, având prilejul de a-l cerceta la Sfânta Mănăstire Vatopedu din Sfântul Munte Athos pe Gheronda Iosif, ucenicul și biograful Cuviosului Iosif Isihastul, a avut plăcuta surpriză, ca într-un moment al discuției cu acesta, să audă următoarele cuvinte: „Pentru noi (athoniții), este Sfântul Sofronie!"[4]

Nu voi da aici date biografice despre părintele Sofronie. Voi spune doar că, în septembrie 1988, părintele Sofronie va avea bucuria de a asista la slujba de trecere în rândul sfinților ca „dascăl apostolic și profetic al Bisericii” a Cuviosului Siluan (sub a cărui înfățișare țărănească simplă, el, intelectualul subțire și artistul înzestrat, descoperă un maestru incomparabil în „arta artelor”: rugăciunea, și în „filocalia” duhovnicească a nevoințelor ascetice și contemplative) prin hotărârea Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice. Ceremoniile oficiale au avut loc tocmai în mănăstirea pe care o întemeiase, Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, comunitate ce este astăzi loc de pelerinaj tot mai frecventat și o expresie concretă, vie, a universalității Ortodoxiei și a iradierii ei spirituale în Occidentul contemporan. Ucenicii părintelui Sofronie s-au răspândit peste tot în lume și propovăduiesc pe mai departe tuturor sufletelor însetate de veșnicie dragostea lui Dumnezeu ce a luat chip în viața părintelui lor duhovnicesc. Bătrâni care au trăit zeci de ani lângă părintele Sofronie mai pot fi întâlniți în Anglia, Franța, Belgia, Olanda și posibil, și în alte țări ale lumii. Nu numai viața lor, dar parcă până și chipul lor este imprimat de chipul părintelui Sofronie. Este o binecuvântare să-i întâlnești. Dintr-odată, simpla lor prezență creează o legătură nevăzută ce trece de la părintele din fața ta direct la duhovnicul său, părintele Sofronie, și merge până la părintele duhovnicesc al amândurora: marele Siluan.

Dumnezeu dragoste este. Iar părintele Sofronie a făcut din asta principiul întregii sale existențe. Cum înțelegea părintele dragostea lui Dumnezeu, și mai ales cum el însuși trăia, putem vedea din scrierile sale: „Acea dragoste pe care ne-a lăsat-o Însuși Hristos este desăvârșirea. Iubirea desăvârșită își dă propria Viață, pentru ca ceilalți să trăiască, și primește de la ei moartea.  Noi însă nu suntem în stare de o astfel de dragoste, din pricina mândriei noastre. Și până în zilele noastre rămâne între creștini o necunoaștere a ceea ce ne-a poruncit Hristos. Domnul așteaptă ca noi să „repetăm” viața Lui pe pământ. Și touși, câți oameni se împotrivesc acestui fapt! În realitate, mântuirea lumii s-ar face dacă întreaga lume, dintr-odată, s-ar pune pe calea urmării lui Hristos -a-ți da viața ca ceilalți să trăiască”.[5]

„Hristos ne-a dat pildă ca și noi să facem precum el a făcut și să urmăm Lui. Dar în ce constă această „facere”? - În aceea că El Și-a dat propria viață pentru a mântui viața lumii. Să propovăduiești un astfel de creștinism desăvârșit în lumea noastră sălbăticită este cu neputință. Până și în mănăstiri, doar puținora le este accesibilă aceasta."[6]

„În viața noastră pâmântească dragostea este cea mai prețioasă împlinire și fericire.[7] Dar „iubirii lui Dumnezeu îi este propriu nesațiul."[8] „Iar nesațiul indică faptul că această încordare limită nu slăbește nici pentru o clipită. În dragostea de Dumnezeu nu există și nici nu poate exista săturare."[9] „Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaște și nu poate cunoaște săturarea. Nu își are loc nici împuținarea, nici orice fel de clătire în energia Vieții nestrămutate. Și tocmai această nestrămutare este esența fericirii. Ba chiar și pe Pământ, chinul nostru constă nu atât în aceea că suferim, sau că împreună-pătimim, ci în faptul că, din pricina acestor manifestări ale iubirii-noi murim.[10]

Părintele Sofronie le spunea fraților săi din mănăstire: „Știind că fiecare dintre noi are unul și același țel, haideți să încercăm, noi toți, să conștientizăm viața noastră ca o singură familie a unui singur om. Domnul a spus Tatălui, în ultima Sa rugăciune: Ca toți una să fie, precum noi. Și aceasta este starea noastră: a trăi familia noastră așa încât fiecare să fie fratele nostru; iar atunci ne vom simți în Dumnezeu în așa chip, încât toate și toți vor fi fiecăruia dintre voi. Și precum în Sfânta Treime nu există nici mai mic, nici mai mare, așa trebuie să fie și cu noi"[11]

După părintele Sofronie, creștinul ar trebui să își aducă aminte în tot ceasul de această lege: „Dându-ne viața celorlați, noi primim de la ei clevetiri, prigoane, sărăcie, lepădare și chiar moartea. În schimbul vieții pe care le-o dăm, oamenii ne răsplătesc împovărându-ne cu moartea lor, și aceasta este calea noastră."[12]

„Când Dumnezeiasca  smerenie se atinge de noi, atunci bucuria noastră nu constă în puterea de a zdrobi pe fratele, ci în dragostea către fratele care devine cuprinsul vieții noastre."[13]

„Trecerea de la dragostea firească, fizică, la dragoste Dumnezeiască, se însoțește de un proces de mulți ani de luptă nevoitoare dureroasă."[14] Însă aceasta se poate face doar lepădându-ne de lume, înțelegând aici lumea ca totalitatea patimilor, iar lepădarea lumii nu este un act ce se săvârșește o singură dată, ci este nevoința neîntreruptă a unei întregi vieți.[15] ”Dragostea trupească se preface în dragoste Dumnezeiască, nu altfel decât prin credința în Hristos și prin paza poruncilor Lui."[16]

Prin dragoste putem să ne sfințim viața. Părintele Sofronie vorbea despre ea astfel: „cu cât mai mare dragostea, cu atât mai mare suferința sufletului. Cu cât mai deplină dragostea, cu atât mai deplină cunoașterea Lui Dumnezeu. Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai înflăcărată rugăciunea. Cu cât mai desăvârșită dragostea, cu atât mai sfântă viața."[17]

„Smerita dragoste a lui Dumenzeu - căci El Este smerit - face ca iubirea să fie kenotică. Dumnezeu, Care prin Cuvântul Său a făurit tot ce există, S-a întrupat și a trăit miscșorându-Se până la limite de neajuns nouă. Iată trăsătura caracteristică iubirii lui Dumnezeu: ea este de sine deșertătoare, kenotică. Astfel Domnul, ca să I se primească cuvântul, înainte de răstignirea pe Golgotha a spălat picioarele Apostolilor și a zis: Pildă am dat vouă, precum Eu am făcut vouă și voi să faceți. Dragostea omenească cunoaște o dragoste ce se apropie de aspectul kenotic al dragostei dumnezeiești mai mult decât orice altă manifestare omenească - dragostea de mamă: ea toate le rabdă de la pruncușorul ei, este gata a sluji pruncușorului ei sub orice formă, oricât de înjositoare ar fi ea. Iată dragostea kenotică a mamei."[18]

„În vremea marelui post se subliniază mai mult în dumnezeieștile slujbe că dragostea duce la deplina deșertare de sine, la jertfă de sine, stârnește ură și prigoană din partea oamenilor acestei lumi. Taină de neînțeles, dar noi o cunoaștem. Noi știm că nu voim nici un rău nimănui, și totuși a zis: Veți fi urâți de toate neamurile. Iar când ne urăsc, ne asemănăm Lui Hristos Cel ce a suferit pe Golgotha."[19] „Dragostea Dumnezeiască în lumea aceasta este pătimitoare. Și când veți fi în scârbe, dacă vine cineva la voi cu nevoile sale, dați oricărui om tot ce aveți mai bun în sufletul vostru, și astfel veți afla odihnă și sufletului vostru."[20]

„Dragostea lui Hristos, prin firea ei este Foc de viață făcător, aruncat din ceruri pe Pământ prin venirea Fiului lui Dumnezeu Însuși. Dragostea aceasta este viața nefăcută a lui Dumnezeu Însuși. În limitele ființării noastre pământești ea mistuie în noi tot ceea ce îi este străin și totodată ne umple de energia unei alte ființări, de negândit până atunci. Neapărat trebuie să ne umbreze puterea de Sus, care să ne învrednicească a cunoaște acea Dragoste ființial. Fără o astfel de experiență nimenea dintre oameni nu este în putere a înțelege poruncile aparant paradoxale ale Evangheliei: Iubiți pre vrăjmașii voștri, binecuvântați pre cei ce vă blastămă, bine faceți acelora ce vă urăsc pre voi; și în același timp: De vine cineva către Mine și nu urăște pre tatăl său, și pre mumă, și pre muiere, și pre copii, și pre frați, și pre surori, încă și sufletul său, nu poate ucenic al Meu să fie."[21]

Fiind întrebat cum recunoștem în mod concret iubirea de vrăjmași, Părintele Sofronie spune că o recunoaștem în faptul că preferăm să fim zdrobiți decât să zdrobim. Nu trebuie să ne zdrobim vrăjmașii, ci să-i învingem prin dragoste. [22] După Părintele Sofronie, iubirea de vrăjmași este criteriul care adeverește prezența Duhului Sfânt.[23] În Testamentul său, părintele Sofronie le amintește fraților săi: „Nu strică să repetăm că dragostea strămută viața celui ce iubește în persoana celui iubit: existența celor iubiți ai mei devine conținutul vieții mele. Dacă eu cu toată ființa mea iubesc pe Dumnezeu, după înțelesul întâii porunci: Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din tot cugetul tău, atuncea eu petrec întreg în El. Și numai așa viața Lui devine a mea. Dacă eu, asemenea lui Hristos, până în sfârșit, iubesc pe toți, atunci viața tuturor, prin puterea iubirii devine viața mea. Și nu numai în sensul cantitativ al cuprinsului, ci și calitativ, prin preschimbarea firii mele omenești după harul lui Dumnezeu. Astfel, aceasta apare ca un deosebit rod al petrecerii noastre în Dumnezeu și a lui Dumnezeu în noi. Iar aceasta este vecinicia cea vie, cu alte cuvinte, personală, ipostatică.'[24]