Continuând tradiția frumoasă a omagierii unor lucrări semnificative pentru viața și activitatea Bisericii, precum și a comemorării unor personalități importante care s-au remarcat în istoria bimilenară a Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești”, respectiv „Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”.

După cum Sfânta Scriptură arată, prin cuvinte, lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie, prin sfinții Săi, tot aşa iconografia ortodoxă arată, prin imagini şi culori, aceeaşi lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie, prin sfinţii Săi. Pentru Ortodoxie, icoana şi pictura bisericească sunt o artă proprie şi specifică Bisericii. Din acest motiv, Biserica, prin lucrarea pictorilor bisericeşti consacraţi sau recunoscuţi de ea, îndeamnă neîncetat la mărturisirea dreptei credințe și propovăduire, la rugăciuune, la viață sfântă și la căutarea frumuseții slavei lui Dumnezeu din Împărăția cerurilor.

De fapt, icoanele şi pictura bisericii sunt veşmântul vizual al spaţiului liturgic, sunt parte a vieții liturgice, iar acele icoane care se află în afara lăcașelor de cult, în case, în școli sau alte instituții prelungesc prezenţa harică a lui Hristos din Biserică în societate şi stabilesc o legătură tainică între „Casa Domnului” şi casa omului. Fiecare sfântă icoană, indiferent de subiectul ei, face vizibilă taina iubirii smerite şi preaslăvite a lui Hristos „Cel Unul Sfânt”, Cel răstignit, înviat și înălţat întru slavă, iubire prezentă în El și în Sfinții Lui. De aceea, zugravii de icoane şi de fresce trebuie să fie persoane capabile să transmită, prin lucrarea lor duhovnicească şi artistică, această taină a luminii, păcii şi bucuriei pascale ale lui Hristos dăruite sfinților.

Pictorii bisericeşti nu sunt simpli artiști sau meșteșugari, cunoscători ai unor tehnici artistice, înzestrați cu mai mult sau mai puțin talent. Spre deosebire de creațiile de artă plastică generală, pictura bisericească este expresie a credinței eclesiale și componentă a vieții liturgice ortodoxe, purtătoarea unui mesaj teologic profund, conservat prin anumite rigori canonice referitoare la tematică și compoziție. Pictura bisericească trebuie să exprime cu prioritate, într-un mod artistic eclesial consacrat, conținutul teologic al credinței creștine ortodoxe universale.

Un monah evlavios și un talentat iconar și pictor de biserici a fost și Cuviosul Pafnutie Pârvu-Zugravul (1657-1735), recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național în București și apreciat ca mare trăitor al rugăciunii. Deoarece acest zugrav de biserici picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post și rugăciune, el a primit supranumele de Mutul. Dacă spunea vreun cuvânt când picta, întrerupea lucrul în ziua respectivă. În acest mod, a făcut mai lucrător darul primit de la Dumnezeu, dobândind mai mult har pentru a spori smerenia sa și pricepere pentru lucrarea iconografiei. Ținând seama de viața sfântă și de lucrarea lui ca pictor de biserici, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe Cuviosul Pafnutie în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august. El este, astfel, primul iconar ortodox român trecut în rândul sfinților.

Dată fiind importanța icoanelor și picturii bisericești, în cadrul Patriarhiei Române se acordă o atenție deosebită patrimoniului religios, în general, și picturii bisericești, în special. Pictura multor biserici și mănăstiri a fost restaurată ori se află în proces de restaurare. De asemenea, au fost înființate numeroase muzee de artă bisericească, îndeosebi în cadrul comunităților monahale. În același timp, prin educația religioasă din școlile publice, prin programele didactice din seminariile teologice (în cadrul cărora există și specializarea Patrimoniu cultural) și din Facultățile de Teologie Ortodoxă (specializarea Artă Sacră) se acordă o atenţie deosebită pictării sfintelor icoane și sunt formaţi viitorii pictori de lăcașuri sfinte și restauratori de pictură bisericească.

Între proiectele dedicate Artei Sacre, care s-au derulat în acest an, menționăm Concursul naţional Icoana ortodoxă – lumina credinței (care a ajuns la cea de-a VI-a ediție), proiect care a reunit 64 de pictori iconari adulți, în cele 4 secțiuni ale sale, precum și Concursul național de Creație Icoana și Școala mărturisirii, la care au participat peste 25.000 de copii și tineri activi în programul național „Hristos împărtășit copiilor”. Astfel de proiecte au avut scopul de a evidenția și folosul catehetic sau didactic al sfintelor icoane, pe lângă scopul lor cultic sau liturgic.

Tot în anul 2017, comemorăm și pe apărătorii și mărturisitorii Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste. Această comemorare este, în primul rând, o datorie morală față de înaintașii noștri, care, în vremuri ostile Bisericii și religiei în general, au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit și înviat, chiar cu prețul pierderii libertății și al vieții.

Evocăm, îndeosebi, curajul, înțelepciunea și lucrarea misionară a Patriarhului Justinian Marina, care a păstorit Biserica Ortodoxă în timpul prigoanei comuniste. În anul 2017 se împlinesc 40 de ani de la trecerea la Domnul a acestui vrednic și harnic păstor al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1948-1977.

Cu mult curaj, echilibru, diplomaţie şi tenacitate, vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale regimului comunist. S-a opus cu dârzenie abuzurilor şi ingerinţelor statului în viaţa Bisericii, precum şi încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție tolerată și în același timp total controlată, redusă la un rol nesemnificativ în societate. Astfel, Patriarhul Justinian a asigurat continuitatea instituției Bisericii și a lucrării sale liturgice și pastorale, pentru ca această Biserică să slujească permanent un popor creștin, dar oprimat de un regim comunist ateu.

În pofida regimului politic ostil din România, în timpul arhipăstoririi Patriarhului Justinian Marina, Biserica Ortodoxă Română a continuat activitățile administrativ-liturgice, pastoral-misionare și administrative, susținute prin adoptarea unui nou Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și a regulamentelor sale de aplicare, reorganizarea învățământului teologic și reorganizarea sau înființarea unor instituții misionare, culturale sau sociale (Atelierele Patriarhiei Române, Tipografia și Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Biblioteca Sfântului Sinod, Casa de Pensii și Ajutor a personalului Bisericii Ortodoxe Române etc.).

Pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române, din inițiativa Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în rândul sfinților a mai multor ierarhi, cuvioși, martiri și mărturisitori români și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se păstrează în țara noastră (1950 și 1955).

În plan administrativ-edilitar, prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian, au fost construite și mai ales restaurate multe biserici și mănăstiri. A acordat o atenție deosebită așezămintelor monahale și parohiilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, eparhia pe care a păstorit-o. Astăzi, el este cinstit între ctitorii-restauratori ai mănăstirilor Antim și Radu Vodă din București, ai mănăstirilor Ghighiu, Ciorogârla, Pasărea, Plumbuita, Zamfira și Schitul Maicilor, ctitor al Schiturilor Techirghiol, Dragoslavele, Cricov – Jercălăi, ctitor-restaurator al unor importante edificii eclesiastice bucureștene (Catedrala Patriarhală, Paraclisul Reședinței Patriarhale, Palatul Sinodal, bisericile Sfântul Spiridon Nou, Sfântul Elefterie Nou, Cașin și Domnița Bălașa). În multe mănăstiri au fost organizate muzee de artă religioasă (liturgică), dar și așezăminte sociale pentru preoți bătrâni și singuri.

În plan pastoral-misionar, Patriarhul Justinian a susținut și a încurajat clericii din parohii să intensifice activitățile pastorale, îndemnându-i să urmeze cursuri de formare pastorală pentru a menține vie și lucrătoare credința credincioșilor confruntați cu propaganda ateistă a noii puteri politice. Totodată, Patriarhul Justinian a încercat să limiteze efectele epurărilor clerului și a intervenit în favoarea clericilor arestați, de cele mai multe ori „vinovați” numai pentru a fi împărtășit alte valori decât cele ale ateismului materialist, el cerând eliberarea preoților aflați în închisori sau angajând în cadrul Bisericii pe cei eliberați, fapt care a provocat nemulțumirea organelor Securității. A încercat să oprească agresiunile puterii totalitare la adresa monahismului ortodox, acesta fiind un bastion al luptei spirituale împotriva comunismului. Astfel, el a înființat în incinta mănăstirilor ateliere meșteșugărești, atât pentru subzistența acestora, cât și pentru a împiedica alungarea monahilor din mănăstiri pe considerentul inutilității sociale a acestora.

În plan cultural-educațional, după interzicerea educației religioase în școlile de stat și naționalizarea școlilor confesionale, a hotărât desfășurarea unui program catehetic (oct. 1950). De asemenea, Patriarhul Justinian a fost preocupat de creșterea calității învățământului teologic, prin recrutarea unui corp profesoral de mare valoare, incluzând clerici și teologi, foști deținuți politici, precum și intelectuali mireni „indezirabili” pentru regimul comunist.

În timpul Patriarhului Justinian au fost tipărite numeroase cărți religioase, inclusiv două ediții sinodale ale Sfintei Scripturi (1968, 1975), și au apărut mai multe publicații teologice centrale și eparhiale, apreciate în întreg spațiul ortodox.

Pe durata patriarhatului său, Biserica Ortodoxă Română a avut bune relații cu celelalte Biserici Ortodoxe, dar și cu unele comunități creștine din țară și străinătate. Patriarhul Justinian a întreprins vizite frățești în Bisericile Ortodoxe surori din Rusia, Bulgaria, Grecia, Israel (Ierusalim), Serbia etc., dar și vizite prietenești în Marea Britanie, Belgia, Germania și Austria, a sprijinit dialogul intercreștin prin participarea Bisericii Ortodoxe Române în diferite organisme intercreștine și internaționale.

Între chipurile luminoase ale perioadei în care a păstorit Patriarhul Justinian, se numără ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini, dar mai ales cei peste 2000 de preoți ortodocși care au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori sau trimiși la muncă forțată și de exterminare la canalul Dunăre – marea Neagră, câțiva chiar deportați în Siberia, considerați periculoși pentru noul regim politic de stat. Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos prin suferință au exprimat rezistența activă sau jertfelnică a Bisericii, alături de rezistența ei liturgică prin propovăduirea credinței și săvârșirea Sfintelor taine și a ierurgiilor. A fost o luptă de apărare față de ateismul militant și agresiv, dusă dincolo de unele discursuri convenționale și compromisuri „oficiale” de „coexistență pașnică”. În multe din celulele închisorilor comuniste au fost oferite adesea învățături și sfaturi duhovnicești de către mari teologi și duhovnici, precum Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuș și mulți alții. Suferințele multor intelectuali aruncați în închisorile de la Aiud, Gherla, Sighet, Piteşti ş.a. sau în lagărele de muncă de la Canal sau Periprava au fost în foarte multe cazuri prilej de biruință a credinței asupra necredinței, de cunoaștere și iubire a lui Dumnezeu. Odioasa închisoare de copii și tineri de la târgșor și închisoarea de femei de la Mislea au arătat și mai intens atrocitatea și dezumanizarea regimului comunist.

iubiți credincioși,

Postui naşterii Domnului este o perioadă de înnoire duhovnicească, de împărtășire mai deasă cu Sfânta Euharistie și de înmulțire a faptelor iubirii milostive.

În societatea contemporană, aflată într-o profundă criză spirituală şi morală, individualismul egoist şi insensibilitatea la suferințele oamenilor subminează iubirea din familie şi din societate, diminuează solidaritatea cu cei aflaţi în dificultate şi produc multă înstrăinare și întristare între oameni. În fața acestor provocări, trebuie să-i creștem pe copiii țării în iubirea față de Dumnezeu şi față de semeni și să-i ajutăm pe tineri să descopere frumusețile credinței şi ale iubirii creştine, să fie harnici şi darnici, așa cum sfinții din icoane ne oferă pilda lor. Darul libertății trebuie orientat spre sporirea în credință şi săvârşirea faptelor bune, spre milostenie sau generozitate, urmând îndemnul adresat de mântuitorul iisus hristos: „Fiți milostivi, precum și tatăl vostru ceresc este milostiv!” (Luca 6, 36).

Fiecare perioadă de post este prilej de pocăinţă şi de întărire duhovnicească în rugăciune și fapte bune. Postul Crăciunului este, îndeosebi, o şcoală a milosteniei în care învățăm să răspundem cu dărnicie milostivirii şi bunătății nesfârşite a lui Dumnezeu pentru noi, arătate prin întruparea și nașterea Fiului Său ca Om în lume. În această perioadă a Postului nașterii Domnului suntem chemați să unim rugăciunea smerită și pocăința sinceră cu iubirea milostivă, arătând milostenie spirituală și materială față de oamenii aflați în nevoi. Milostenia spirituală poate fi o rugăciune pentru omul aflat în necaz, un sfat bun sau o încurajare pentru cel dezorientat sau deznădăjduit, o vizită la un bolnav, o vizită la un om vârstnic sau neajutorat, precum și alte fapte asemănătoare. Milostenia materială poate fi hrană pentru cel flămând, haine pentru cei lipsiți de ele, medicamente pentru cei bolnavi, ajutor material pentru cei săraci și altele asemenea. În multe și diferite forme putem arăta iubire milostivă față de semenii noștri, care au nevoie de ajutorul nostru.