Învierea lui Hristos - înnoirea vieții noastre

 

Iubitului nostru cler, cinului monahal și drept-credincioșilor creștini, har și pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhierească binecuvântare!

,,Precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții“ (Romani 6, 4)

Iubiții mei fii duhovnicești,

Bunul și milostivul Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem din nou la Marele Praznic al Învierii lui Hristos și să trăim bucuriile de care s-au făcut părtași toți cei ce L-au iubit pe Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ pentru mântuirea noastră. De aceea, cu părintescă dragoste și cu bucurie vin în mijlocul vostru, ca să vă binevestesc despre Învierea Domnului, care ne luminează sufletele cu lumina cea veșnică a Dumnezeirii și aprinde în noi candela credinței cea neadormită și a nădejdilor sfinte de mântuire.

Iubiți părinți slujitori ai sfintelor altare și frați creștini,

Păstrătoare statornică a întregului tezaur de credință, Biserica noastră strămoșească deschide larg, în aceste clipe de lumină și veselie, nu numai ușile împărătești ale sfintelor locașuri, ci și tot belșugul vistieriei mântuitoare, spre a ne apropia cu încredere și evlavie, învrednicindu-ne de darurile de viață dătătoare ale slăvitei Învieri a Domnului. Pentru adeverirea acestora, purtăm în inimi și în suflet făcliile de Paști care, prin strălucirea luminii Învierii, fac din această noapte, o noapte mai luminoasă ca ziua, noapte de lumină și de biruință a vieții, cum o cântă Sfânta noastră Biserică.

Frumusețea slujbelor, cântările înălțătoare și cuprinsul bogat în învățături al imnelor liturgice tălmăcesc starea de bucurie și de încredere pe care o trăim la vestirea cea îngerească a Învierii Mântuitorului Hristos. Luminat de aceasta, sufletul creștin se înalță către înălțimile viețuirii înveșmântate în haina iubirii de Dumnezeu și de oameni, care îl arată pe cel ce mărturisește Învierea, ca pe un ,,adevărat fiu al luminii“ (Efeseni 5, 1).

Învierea lui Hristos, care a dat prin neobișnuita și dumnezeiasca lucrare un nou sens vieții noastre pământești, își are începutul, am putea spune, odată cu crearea protopărinților noștri și căderea lor în păcatul neascultării, când Dumnezeu le-a făgăduit un Răscumpărător. Căzut din starea paradisiacă, omul s-a făcut purtător al slăbiciunilor firii, deoarece chipul lui Dumnezeu a slăbit în el, iar ultima consecință a acestei căderi este moartea. Însă Dumnezeu nu l-a creat pe om spre moarte, ci spre viață. Îndepărtat fiind de rosturile pentru care fusese creat, ca făptură a lui Dumnezeu, omul trebuia să se întoarcă spre Ziditorul său și să-și redobândească chipul cel dintâi sădit de Dumnezeu în el.

Cugetând adânc la timpul premergător postului și în mod deosebit la Duminica izgonirii lui Adam din rai, care punea începutul ostenelilor noastre pe calea postului și a rugăciunii mai stăruitoare, a pocăinței, am putea spune că întreaga perioadă a postului a însemnat pentru fiecare o parcurgere din nou a drumului pe care l-au străbătut generațiile ce au urmat după Adam, până la venirea lui Mesia cel făgăduit. Astfel și noi, la sfârșitul postului, aflăm pe Iisus Hristos, Care luând trupul nostru, l-a sfințit cu firea Sa luată din cereștile sânuri ale Tatălui și prin jertfa Sa răscumpărătoare și învierea Sa din morți, ne-a înfățișat lui Dumnezeu Tatăl ca pe o făptură nouă (Efeseni 2, 6). Așa cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ,,taina biruinței vieții veșnice asupra morții care ni s-a arătat nouă prin Învierea lui Iisus Hristos Cel răstignit a devenit lumina și înțelesul ultim al întregii vieți veșnice. Învierea lui Hristos din morți și trecerea de la viața aceasta amestecată cu suferința și moartea la o viață cu totul nouă și veșnică arată, de fapt, rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. El S-a făcut Om, a trăit printre oameni și a împărtășit condiția vieții noastre pământești până la moarte, pentru ca pe cei din păcate și din morminte să-i ridice la viața adevărată, lipsită de păcat și moarte, și anume la viața cerească sau la viața trăită în Dumnezeu“.

Icoana Învierii, reprezentată prin coborârea la iad a Mântuitorului, Care întinde mâna spre ridicarea strămoșilor noștri Adam și Eva, exprimă într-o imagine vie, ridicarea omului, crearea din nou, înnoirea făpturii umane și așezarea ei sub zările de lumină ale Învierii. Este adevărul exprimat de Apostolul neamurilor în Epistola către Corinteni, când ne spune: ,,Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu, iar Adam cel din urmă, cu duh dătător de viață..., omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer... și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul Celui ceresc“ (I Corinteni 15, 45- 48).

Adam cel dintâi a gustat din rodul pomului celui vechi, ocolind pomul vieții și a murit, întrucât a nesocotit porunca Ziditorului. Noi însă gustând din pomul cel nou al Învierii Domnului, chiar de vom muri, zice Dumnezeiescul Învățător, vom trăi împreună cu El. Arvuna acestei trăiri în veșnicie ne-a dat-o de mai înainte Domnul ca să credem în ea, să ne întărim sufletele și să ne pregătim din vreme pentru a o primi cu vrednicie. Așa cum iarna cea aspră și necruțătoare pentru întreaga fire aduce, la vremea cuvenită, zilele frumoase ale primăverii care schimbă fața pământului, tot așa, moartea în credință și fapte bune, după Evanghelie, naște în nădejde viața cea veșnică și fericită, și dintr-un trup muritor se naște unul nemuritor. Dacă omul în urma creației dintâi a fost stăpân al tuturor făpturilor, cu atât mai vârtos împărtășindu-se de a doua creație, el a ajuns părtaș nemuririi și împreună cu el tot ceea ce-l înconjoară a dobândit pecetea înnoirii. Așa se explică realitatea că la începutul primăverii toate renasc la o viață nouă, de la bobul de grâu semănat toamna, care răsare în primăvară, dând speranța binecuvântatului rod pentru ,,pâinea noastră cea de toate zilele“ și până la firul ierbii și cea mai mică viețuitoare, toate fiind rânduite de Dumnezeu spre folosul omului, stăpân al întregii creații.

Este greu de pătruns cu mintea noastră taina dumnezeiască a transformării omului și a tot ceea ce-l înconjoară, și cu toate acestea suntem martorii permanentei înnoiri care, odată cu Învierea Domnului, ne sporește credința că Dumnezeu este Cel Care rânduiește toate și ne întărește nădejdea retrăirii în viitor a acestor minuni care se petrec sub ochii noștri.

Dreptmăritori creștini,

Învierea lui Hristos nu este întoarcere la viața obișnuită, ci este și înălțarea trupului către viața cea veșnică, pătrunderea lui de viața divină, care nu cunoaște moarte, deoarece, după învățătura creștină, există viață și Viață. Una este viața tuturor viețuitoarelor de pe pământ, care poate fi cât umbra unei clipe sau de zeci de ani și care se transmite în așa fel, încât s-ar putea spune că unele viețuitoare trăiesc numai ca să dea viață urmașilor – și lanțul acesta poate dura sute de mii de ani sau se poate stinge din diferite pricini. Alta este viața sufletului omenesc, care, fiind viață spirituală, este nemuritoare. Dar, mai presus de viața sufletului omenesc este Dumnezeu, Viața cea veșnică și absolută, izvorul a tot ce există, a tot ce viază și al nemuririi sufletului însuși, al nemuriirii vieții spirituale, al nemuririi noastre, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, în Dumnezeu ,,viem și suntem“ (Faptele Apostolilor 17, 28). Tocmai această viață veșnică, cu adevărat fără de moarte și fără de sfârșit, ni s-a descoperit, ni s-a dăruit și ni se dăruiește mereu în Hristos-Domnul, pri Învierea Lui. De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în ziua de Paști: ,,Prăznuim astăzi omorârea morții și începutul unei alte vieți veșnice“. Jertfa dragostei Mântuitorului, răstignirea și moartea Lui, n-au rămas neroditoare. Dumnezeu n-a lăsat pe Fiul Său să fie rob morții, ci L-a înviat din morți și L-a înălțat întru mărirea cea veșnică (Ioan 17, 5). Dar nu numai pe Hristos L-a proslăvit, ci tuturor ne-a deschis calea eliberării din robia păcatului și a morții, calea părtășiei la viața cea veșnică.

În acest context, Sfântul Grigore de Nazianz spune că ,,am fost creați pentru a trăi întru bine și bucurie; am dobândit starea bună (cu bucurie) pentru că am fost creați. Ne-a fost încredințat Raiul pentru a ne desfăta. Poruncă am primit pentru ca să fim cinstiți și lăudați pentru păzirea ei, nu pentru că Dumnezeu S-ar fi aflat neștiutor al celor ce vor fi, ci pentru că a întocmit legea liberului nostru arbitru. Ne-am împătimit pentru că am fost pizmuiți; am căzut pentru că am încălcat porunca; nevoie avem de post pentru că nu am postit și ne-a biruit poftirea lemnului (pomului) cunoștinței. Căci veche a fost porunca, și în același timp pentru noi, sufletului fiindu-i spre povățuire, și desfătării spre înțelepțire prin înfrânare; care după dreptate ne-a fost dată, pentru nepăzirea căreia am fost lipsiți de desfătarea Raiului, pe care acum păzind-o o vom lua înapoi. Aveam trebuință ca Dumnezeu să se întrupeze și să moară, pentru ca noi să trăim; am murit împreună cu El, pentru ca să ne curățim; am înviat împreună cu El pentru că am murit împreună cu El; suntem slăviți împreună pentru că împreună cu El am înviat“. Iar Sfântul Paulin de Nola ne învață: „Dacă Domnul nostru a fost crucificat și apoi a înviat, aceasta a săvârșit-o El nu numai pentru nimicirea morții noastre și refacerea veșniciei, dar și pentru ca și viața noastră prezentă să capete o formă nouă, să putem dobândi o vrednicie prin care să se pregătească pentru totdeauna dobândirea vieții fericite“.

Fiecare credincios știe că în Sfânta Taină a Botezului, cel ce se botează se răstignește și moare păcatului și înviază ca să viețuiască lui Hristos, adică să aibă parte de viața cea veșnică. Cufundarea în baia Botezului este moarte împreună cu Hristos, scoaterea din apa Botezului este înviere împreună cu Hristos. E ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții“, să fim ,,părtași învierii Lui“ (Romani 6, 4-5). Dar moartea și învierea împreună cu Hristos, prin care – în Botez – devenim o făptură nouă, în care sălășluiește și viază Hristos, se cuvine să o arătăm și în viața noastră, în faptele noastre, adică să fim în toate zilele și în fiecare clipă morți față de păcat și vii față de virtute. Să ne asemănăm cu Hristos și astfel să avem dragostea, bunătatea, smerenia, blândețea, milostivirea, răbdarea, jertfelnicia și toate celelalte virtuți care strălucesc în Hristos-Domnul Cel Înviat. De două mii de ani raiul stă deschis, porțile cerului așteaptă ca toți cei ce doresc să intre să nu mai fie opriți de îngerul care cu sabie de foc păzea până la Învierea Domnului. Acum, fiecare creștin este înviat, este chemat, este poftit să intre la ospățul cel dumnezeiesc. Cina este gata, masa e pusă, Stăpânul ne așteaptă pe toți. Dumnezeu nu forțează pe nimeni să intre pe porțile împărăției. Este liber fiecare. Oricine are dreptul să aleagă binele sau răul, întunericul sau lumina, viața sau moartea, slava și fericirea sau rușinea, întunericul și osânda veșnică. Această taină face parte din umbra ce întunecă, pentru unii, ziua Învierii lui Hristos. Cei credincioși, cei înțelepți se bucură de Învierea Lui. Cei nepăsători, cei care iubesc mai mult întunericul decât lumina sunt întristați de Învierea Domnului. Cei ce își petrec viața în fărădelegi ar dori să nu fie Înviere, pentru că și lor conștiința le spune că după Înviere vine Judecata.

Astfel, pentru unii, ziua Învierii este ziua bucuriei, iar pentru alții, această preafrumoasă zi este umbrită de îngrijorare și de o mare responsabilitate. Au fost și sunt mulți care n-au dorit sau nu au putut și nu doresc, ori nu au forța necesară să-L cunoască pe Hristos, singurul Adevăr care naște oameni „vii“ și „liberi“, adică oameni adevărați. Tot acest refuz de a primi Adevărul, toată neputința omului de a se deschide spre Lumină, au avut și au drept rezultat o criză profundă cu urmări grave pentru omenire. Viața fără Hristos este ca noaptea continuă a tristeții, a răcelii spirituale și a fricii lumii vinovate de călcarea poruncilor dumnezeiești. Criza de azi, despre care se vorbește atât de mult, nu este doar o criză economică. Lipsurile materiale sunt numai o consecință a lipsei de sens a vieții care definește existența multora dintre noi, o urmare a răcelii spirituale, a stării de deznădejde care ne încearcă. Se dorește rezolvarea crizelor de orice fel prin mijloace economice. Golul din inimi, lipsa de motivație din viața tinerilor, tristețea și plictiseala multora nu au drept cauză numai lipsa banilor. Așadar, ne confruntăm nu numai cu o criză economică, dar și cu una morală și spirituală.

Privind în jurul nostru, ne întristează ceea ce auzim și vedem, nu numai suferințele și lipsurile celor bolnavi, orfani, dar și răceala și indiferența față de valorile nemuritoare ale credinței noastre: îndepărtarea de Dumnezeu, de luminile vieții de familie, de semeni, tratați cu indiferență sau aflați în robia păcatelor, căzuți în consumul drogurilor, și mai ales acele desfigurări ale tinereții, alunecând pe calea pierzaniei sufletești și trupești. Constatăm că și astăzi mai există părinți care din diferite motive, lipsiți de înțelegere, îi determină pe copii să abandoneze familia și școala și să ia drumul trist al străzii. Aberantă și păgubitoare este așa-numita normalizare a ceea ce de la începutul lumii este cunoscut ca anormal, sau așa-zisul drept al persoanei asupra planificării nașterii, printr-o educație imorală ce duce la situația alarmantă a descreșterii populației. Nu cazărmile militare au ultimul cuvânt în viața popoarelor, ci așezămintele de credință și cultură, nu numărul armelor, ci numărul mamelor cu mulți copii.

De aceea, Sărbătoarea Învierii Domnului este un moment de har, care ne cheamă pe toți, cler si credincioși, la o viață nouă. Hrăniți din Izvorul cel dătător de viață, să ieșim în întâmpinarea tuturor celor ce poartă chipul lui Hristos în ființa lor, a celor flămânzi și însetați, goi și părăsiți, triști și deznădăjduiți, oferindu-le bucurie din bucuria lui Hristos, indiferent de starea lor, ca în felul acesta să împlinim lucrare de ajutorare, „totdeauna sporind în lucrul Domnului, știind că osteneala noastră nu va fi zadarnică“ (I Corinteni 10, 33).

Iubiții mei fii duhovnicești,

Proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2010, drept Anul omagial al Crezului Ortodox și al Autocefaliei Românești, reprezintă pentru Biserica noastră strămoșească motiv de întreită sărbătoare: împlinirea a 1625 de ani de la primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), când s-au alcătuit primele șapte articole ale Simbolului de Credință, fiind pentru noi un bun prilej și totodată un îndemn de a ne mărturisi credința ortodoxă în această lume plină de opoziție față de ceea ce este religios și sfânt; tot în acest an, Biserica Ortodoxă Română aniversează 125 de ani de la recunoașterea oficială a autocefaliei (1885) și 85 de ani de când a fost ridicată la rangul de Patriarhie (1925). Aceste împliniri duhovnicești și istorice în același timp sunt prilejuri de mulțumire adusă lui Dumnezeu și pomenire a marilor Patriarhi ai Bisericii noastre, Fericiții întru adormire: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu (1977-1986) și Teoctist Arăpașu (1986-2007). Fiecare, la rândul său, s-a străduit pentru menținerea și afirmarea Ortodoxiei Românești în fața celorlalte Biserici surori, a lumii creștine și a întregii omeniri.

Tot anul acesta, la praznicul Sf. M. Mc. Gheorghe, Purtătorul biruință, vom avea marea bucurie duhovnicească a primi la Giurgiu vizita canonică a Întâistătătorului Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Cu acest prilej, Preafericirea Sa dimpreună cu un sobor de ierarhi va resfinți Catedrala Episcopală „Adormirea Maicii Domnului“, în care, prin darul lui Dumnezeu, vor fi aduse din Arhiepiscopia de Chiavari – Italia, moaștele Sf. Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul eparhiei noastre. De aceea, vă adresăm invitația de a participa cu toții, cler și credincioși, la acest eveniment important din viața eparhiei noastre.

Iubiții mei,

Cu părintească dragoste, Vă pun la inimă aceste sfinte gânduri și mă alătur bucuriilor pe care le trăiți în aceste preafrumoase zile pascale. Păstrați cu statornicie datinile creștinești și românești, moștenite din moși–strămoși și ,,păziți unitatea Duhului întru legătura păcii“ (Efeseni 4, 3), iar lumina Sfintei Învieri va străluci în viața, credința, familia și casele tuturor. Avându-Vă necontenit în rugăciunile mele, implor pe Mântuitorul Hristos Cel înviat să reverse peste Voi toți bucurie, pace, sănătate și fericire. Îmbrățișându-Vă părintește pe toți, Vă întâmpin cu creștineasca vestire:

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al Vostru Părinte duhovnicesc,

† A M B R O Z I E

Episcopul Giurgiului
 

De la același autor

Ultimele din categorie