Dar ce sunt voința cea rea și patimile cele pierzătoare ce mereu îl orbesc pe om și mereu Îl răstignesc pe Dumnezeu?

Patima este cea mai crasă manifestare a egoismului ajuns la dimensiuni monstruoase. Prin patimi, omul nu se cunoaște pe sine ca persoană ce tinde spre comuniune de iubire cu oamenii, ci numai ca obiect înrobit de patimi, ca o realitate izolată și egocentrică.

Patima este o nesocotire a lui Dumnezeu ca centru a toate și gravitatea spre sine și lume, deși nu spre sine ca persoană și nici spre realitatea adevărată a lumii. Patimile sunt împotriva firii sau, mai precis, sunt boli ale firii, forme monstruoase pe care firea umană le ia prin stăruința voinței în a se complace cu păcatul. Ele singure sunt iraționale.

Patimile reprezintă pentru ființa umană cea mai gravă și mai permanentă primejdie, întrucât o fac să decadă la cel mai scăzut nivel posibil, o vatămă adânc și o sortesc pieirii. Nimic nu atacă mai mortal pe om și nimic nu minează mai mult viața socială ca acești dușmani înverșunați.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 8-9)