Priviți și mai în adâncime și veți vedea un prizonier legat de mâini și de picioare, împins de colo colo fără voia lui, pradă autoamăgirii, închipuindu-și însă că se bucură de toată libertatea. Lanțurile prizonierului sunt atracțiile față de diferite persoane și lucruri din jurul său, de care ne este greu să ne desprindem de bunăvoie și ne doare despărțirea, când ni le iau alții. La fel cum un pește prins în undiță mai înoată încă, dar în niciun caz nu mai departe de cât îi permite ața, sau la fel cum o pasăre închisă în colivie zboară și umblă, dar în niciun caz dincolo de pereții coliviei - tot așa pasiunile îi lasă sufletului o anumită libertate de acțiune după voia lui, câtă vreme nu se atinge de obiectul pasiunii.

Dar când vine vorba de acesta, sufletul își iese cu totul din frâu. Cu cât avem mai multe pasiuni, cu atât mai îngust ne este spațiul de libertate. Dar se întâmplă ca unii să fie cu totul legați, încât să nu fie în stare să facă nici o mișcare într-o direcție fără să-și pricinuiască durere dintr-alta. La fel ca acela care, mergând prin pădure s-a încâlcit cu mâinile și cu picioarele și cu hainele într-o iarbă lipicioasă: oricum și-ar mișca vreun umăr, se simte legat, întocmai se simte cel ce se lasă atras de multe lucruri create.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, p. 152)