Patimile Sfântului Ioan cel Nou - Stăruința în credință (Frescă sec. XVI, Mănăstirea Voroneț) La auzul mărturiei Sfântului Ioan, tiranul tătar își schimba adeseori fața sa, aprinzându-se de focul mâniei. Sfântul Ioan, ridicându-și mâinile și ochii către cer, striga cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care ești Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfântul Duh, o Putere și o Împărăție! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu și nici nu voi sluji diavolului! Zicând aceste cuvinte, mărturisitorul lui Hristos stătea cu multă îndrăzneală și cu fața veselă. Deci acel tiran, neputând mai mult să rabde pe mucenic (care îi grăia împotrivă și îi arăta păgânătatea și deșertăciunea credinței sale, că pe Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda și Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat, iar credința lui păgânească, sau mai bine zis înșelăciunea, o defăima) a poruncit ostașilor săi să-l dezbrace de hainele sale și să fie supus unor munci groaznice.