Astfel, deschizând larg ușile inimilor noastre, prin aceste călătorii binecuvântate, ne apropiem tot mai mult de Tatăl nostru Ceresc și Atotmilostiv. Prin lacrimile noastre, venite din străfundul unei inimi îndurerate, înduioșăm pe Sfinți și pe Maica noastră Preacurată, a tuturor necăjiților, a căror lacrimi ajung să-l înduioșeze pe Preabunul ei Fiu, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, deși prin păcătoșenia noastră câtă frunză și iarbă, de altădată și de acum, ajungem în continuare să-l răstignim și să-l batjocorim. O mai frumoasă pledoarie și dovadă de iubire față de noi nu există. Nu avem altă definiție (mă refer la păcătoșenia noastră), nu avem altă cruce, dar avem un drum de parcurs, înainte, nu în stânga sau în dreaptă, încă o șansă prin fiecare zi dăruită de Sus, exprimată și retrăită prin aceste pelerinaje, mijloace minunate prin care să-și reverse Dumnezeu mila asupra noastră și prin care să ne cerceteze sufletele.

Să aibă milă Dumnezeu de omul care nu vrea măcar să recunoască acest lucru, de cel care refuză să meargă cu pași, nici chiar lenți, spre El, Cel care i-a dat viață și vrea să-i dea viață veșnică Sus între Sfinți, nelăsându-se influențat de păcatele lui ci doar de pocăința și strădania lui. Căci tot Dumnezeu spune că omul este creat spre a se sfinți.

Pelerinajele sânt o ușă către miile de răspunsuri la întrebările care pot să macine un biet suflet frământat de multe griji și nevoi, și tot dacă îl lași pe Dumnezeu la cârmă, îl poate învăța să nu mai aibă atâtea griji, altfel să le înțeleagă și să nu se mai simtă atât de legat de ele. Un biet suflet, care caută să prindă aripi pentru a zbura spre lumină. Un biet suflet care de abia își descifrează pașii prin întuneric pentru a ajunge la capătul tunelului. O corabie în larg, pe care Dumnezeu vrea infinit de mult să îl aducă la țărmul iubirii, ea fiind scopul suprem prin care ne trăim viața sau cum ar trebui să ne trăim viața. Iubirea de Creator, de sine, ca zidire a Creatorului, față de apropiat, care în special strălucește sau poate chiar cel mai mult în ochii Tatălui nostru Ceresc.

Prin pelerinaje, am ajuns și noi (eu și soțul) să simțim, să înțelegem și să trăim acest scop măreț al iubirii. S-a întâmplat ca prin pelerinaje, Dumnezeu să unească două suflete care au trecut prin multe încercări și dezamăgiri până a ajunge să cunoască adevărata iubire care încălzește inimile și le fierbe zilnic în procesul de mântuire și de urcuș către El.

S-a întâmplat ca, după multe vise spulberate, iluzii deșarte, interpretări greșite, lumești ale dragostei și relației bărbat-femeie, să ajungem să râvnim amândoi până la plâns același lucru: eu, la un bărbat, soț care să mă iubească nebunește cu o blândețe în suflet nemaiîntâlnită până atunci la un bărbat, credincios mie și lucrurilor adevărate din viața, și el, la o femeie, soție lângă care să se mântuiască. Dumnezeu ne-a auzit și Slavă Cerului pentru aceasta!

Ne-a adus pe ambii, unul în fața celuilalt, printr-o călătorie spirituală, poate mai rar întâlnită printre împrejurimile obișnuite ale unei prime întâlniri, la Sfintele Moaște ale Sf. Dimitrie cel Nou (era chiar ziua prăznuirii Sfântului, 27 octombrie), Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorătorul de mir, Sf. Împărați Constantin și Elena și nu în ultimul rând la Sfântul Nectarie, Sfântul nostru Bun, care a devenit mai apoi începutul și ocrotitorul unei căsnicii care a pășit deja în al 2-lea an de existență și în curând martorul și ocrotitorul micuței noastre fetițe, minunii lui Dumnezeu, rodul ce a voit El să sădească prin noi, rodul dragostei noastre descoperite în sânul lui Dumnezeu.

Orele în sir la coadă, deloc ușoare, privirile noastre unul față de celălalt, ale lui mai cu îndrăzneală și căldură, ale mele mai cu sfială și întrebătoare, dar cu o oarecare liniște justificată de locul în care ne aflam și motivația pentru care eram acolo pentru a ajunge sus la Patriarhie, sau mai sus către Dumnezeu, prin mâinile întinse, spre ajutorul nostru, ale Sfinților care ne așteptau și întotdeauna ne așteaptă, erau tabloul întâlnirii noastre, începutul cunoașterii noastre prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Sfinților săi.

S-ar părea că totul a continuat ca într-o poveste, dar inimile noastre au fost puse la încercare. Pentru el, am fost o descoperire frumoasă, ne mai întâlnită cu o imediată soluție: căsătorie și mulți copiii, pentru mine, însă, o descoperire asemănătoare de care avea să-mi dau seama puțin mai târziu.

M-am rugat ca viața mea să fie invadată de iubirea blândă a unui bărbat, fără prejudecata de a mi-o exprima mereu, dar ceva era înghețat in inima mea, un aisberg care avea să se topească prin rugăciunile noastre, în special prin lacrimile lui (soțului) către Maica Domnului și Sfântului Nectarie, care după descoperirea lui, a Sfântului, începuse să aibă o evlavie specială către acesta. Printr-o rugăciune a sa către El, împlinită, Sfântul Nectarie ne-a adus acasă la el, în Eghina (Grecia), un colț de rai inundat de arome de oleandre, rozmarin și mireasma sfântă, chemare care te face să te oprești, să te gândești la tine, cum ești și ce dorești, la ce vrea Domnul de la tine, care contează cel mai mult, în ultimă instanță, lucru la care trebuie să aspirăm zilnic a-l învăța, la ce ți-a dat până acum și de ce nu ești mulțumit și multe alte frământări sufletești. Aceasta era marea mea nelămurire și totodată nemulțumire, împotrivire față de luptele pe care le duceam în sufletu-mi. Nu știam cum și de unde, încotro și cu cine. Pe cel, care urma să-mi devină soț, l-a făcut Sfântul să izbucnească în plâns, de parcă s-ar fi spart un puroi în suflet, ceva ce îl macină de mai demult, or ruga sa s-a exprimat prin plâns, ceea ce i-a adus ușurare după și o bucurie inexplicabilă, dar justificabilă.

Și dacă puțin mai înainte mă rugam încă tulburată pentru un soț, încă neîncrezută că poate fi el, el rugându-se să-mi poată cuceri inima, încercânduși-o pe a sa, răbdarea, care până acum nu o avea (din mărturisirea sa), după aceste drumuri parcurse împreună, rugăciuni împreună, spinii parcă au început să se dea la o parte din calea noastră făcând loc florilor. Ne-am scuturat sufletește ca mai apoi să ne găsim sufletește unul pe altul.

Am bătut la ușa Domnului prin Maica Preacurată și prin Sfinții grabnici ajutători și ne-au deschis și este, pur și simplu, de nedescris sentimentul unui început de sfârșit în doi, după multe strădanii, negări, ecuații cu necunoscute, refuzuri (pe alocuri potrivite). Este extrem de plăcut când Dumnezeu îți dă în dar un suflet care vrea să cânte același refren ca și tine, în modul lui, cu darurile lui și doar cu tine.

Astfel ne-a ajutat și în continuare o fac, în măsura credinței noastre bineînțeles, Maica Domnului, Sfântul Nectarie și Sfinții la care ne-am rugat, în pelerinajele care îți fac sufletul să-și pună întrebări și probleme, să-și amintească de unde pleacă și unde trebuie să plece până la urmă, cât și cum să se aplece pentru a trăi liniștit și nu zbuciumat, îl fac să învețe multe lucruri, să mulțumească, să înflorească și să meargă cu un pas mai aproape spre Cer, spre Cel care l-a înzestrat cu o imensă putere de a iubi și de a se împlini prin iubire, căci Dumnezeu altă definiție nu are. Și acestea toate, prin mila lui Dumnezeu, încercăm să le învățăm zi de zi, și îndemn pe fiecare creștin, familii creștine, tineri care vor să întemeieze o familie creștină, frumoasă și sănătoasă, armonioasă, prin neputințele și slăbiciunile noastre să nu încetăm să depunem flori (virtuții), oricât de greu ar fi, la altarul unde se lucrează la arta de a fi om al lui Dumnezeu și nu doar un om robit de păcate.