Ningea atât de frumos, precum în iernile descrise în poveştile copilăriei. Fetiţa păşea, uşor, pe stratul pufos de zăpadă. Părinţii ei dragi şi iubitori o ţineau de mânuţe, iar ea se simţea ocrotită şi fericită.

Se îndreptau spre platoul din centrul localităţii, unde fusese "construit" un adevărat orăşel al lui Moş Crăciun. Era animaţie pe străzi, cum se întâmplă, de altfel, de fiecare dată, în preajma marilor sărbători.

"Colinde! Se aud colinde! Îmi plac aşa de mult!" spuse fetiţa, cu entuziasm în glas.

Se opriră. Nu departe de locul în care se aflau, se găsea o biserică veche - un valoros monument, încărcat de istorie. Sunetul discret şi dulce al colindelor, o atrase pe micuţă. Urcară treptele ce duceau spre biserică şi păşiră, cu emoţie, în interiorul lăcaşului sfânt.

Se închinară cu evlavie şi petrecură câteva minute bune ascultând colindele - atât de frumoase, de fiecare dată, dar care aveau, parcă, alt farmec şi o semnificaţie mai profundă, în acel loc închinat slavei Lui Dumnezeu.

Fetiţa stătea cu mânuţele împreunate, ca pentru rugăciune, şi îşi mişca, uşor, buzele. Pe chipul ei, aflat în lumina candelelor aprinse, se puteau citi fericirea şi seninătatea.

"Abia aştept să vină Crăciunul, să-L primim pe Pruncul Iisus!" spuse, cu bucurie, după ce ieşiră din biserică.

Anii au trecut, presăraţi cu momente fericite, dar şi cu încercări.

Ningea, dar fulgii nu mai aveau "căldura" celor din poveşti. Păreau duri şi reci la atingere. Tânăra păşea, cu precauţie, pe zăpada depusă peste un strat consistent de gheaţă. Era nerăbdătoare să ajungă acasă - locul în care se simţea, cu adevărat, protejată - alături de cei dragi.

Peste numai câteva zile avea să vină Crăciunul - Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului. În copilărie aştepta cu nerăbdare această frumoasă perioadă - a Sărbătorilor - şi nu numai pentru că urma să împodobească brăduţul, să "participe" la pregătirea celor mai bune dulciuri sau să-şi primească darurile, pentru că fusese cuminte. Simţea o emoţie aparte pentru că se gândea la Iisus, la Pruncuşorul care se născuse, într-o iesle din Betleem, pentru mântuirea noastră.

Trecu pe lângă biserică. Se auzea, din nou, sunetul dulce al colindelor, la fel ca atunci, cu ani în urmă, pe când ea era copil. Exista, însă, o diferenţă - sufletul nu-i mai era la fel de liniştit. Se lăsase copleşită de gânduri şi de probleme şi tânjea după fericirea profundă şi deplină din copilărie.

Urcă treptele care duceau spre sfântul lăcaş. Intră şi se lăsă învăluită de farmecul colindelor şi de aceeaşi atmosferă de linişte şi pace interioară. "Parcă m-am întors în timp!" îşi spuse. Făcu semnul Sfintei Cruci, îi mulţumi Bunului Dumnezeu pentru că-i călăuzise paşii către biserică şi se îndreptă spre icoane, pentru a se închina.

Când ajunse în faţa icoanei care îi reprezenta pe Sfânta Măicuţă şi pe Pruncul Iisus, îngenunche şi se rugă, cu lacrimi izvorâte din adâncul sufletului: "Măicuţă Sfântă, Pruncuşorule Iisus, vă rog, ajutaţi-mă să-mi simt sufletul, din nou, liniştit, să apreciez ceea ce am, să descopăr lucrurile cu adevărat valoroase şi să nu-mi mai fac griji şi gânduri în privinţa viitorului. Să mă bucur de toate darurile primite, dar şi de încercările prin care am fost nevoită să trec. Să conştientizez faptul că Bunul Dumnezeu mă ocroteşte şi-mi călăuzeşte fiecare pas!"

Se ridică, dar nu plecă din lăcaşul sfânt - mai rămase câteva minute pentru a asculta o colindă ce tocmai începuse. Îşi aminti, cu emoţie, cuvintele pe care le rostise în copilărie: "Abia aştept să vină Crăciunul, să-L primim pe Pruncul Iisus!"

Îngenunche şi mai îndreptă o rugăciune către Divinitate: "Doamne, te rog, ajută-mă să-L primesc, din nou, pe Pruncul Iisus, în sufletul meu. Din nou, cu bucurie şi speranţă..."