„Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos,  după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor. (...)

Căci iudeu este cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Romani 2, 16; 29)

            În Evanghelia de azi avem o icoană a mântuirii. O icoană vie, clipocind ca un ochi de apă, o picătură din lumina Adevărului. Un ochi de apă vie care ne priveşte direct în inimă, dorind să ne tâlcuiască Sfintele Scripturi doar izvorând din noi spre viaţa veşnică.

            Femeia cu scurgere de sânge e chipul săracului cu duhul. Gândul ei: „mă voi atinge numai şi mă voi vindeca” este cu atât mai uimitor pentru mentalitatea contemporană, cu cât vine după multe dezamăgiri. Căci biata femeie îşi cheltuise toată averea cu doctorii iar, după asemenea pagubă, omeneşte vorbind, ai toate şansele să devii foarte neîncrezător, ba chiar îţi poţi pierde de tot credinţa în tămăduirea ta. Dar cu siguranţă că femeia aceasta s-a uitat bine, cu toată atenţia inimii ei, la Hristos. Cu siguranţă gândul cel dumnezeiesc de simplu al credinţei mântuitoare a crescut în sânul ei din contemplarea lui Iisus. Îmbulzit, întrebat, invitat la masă, dorit pentru minuni şi vindecări era Iisus de mulţi; dar privit atent cu inima, de puţini. Nicodim, Maria, Lazăr, iată câteva nume, afară de Preacurata lui Maică şi apostoli... Femeia Evangheliei de azi L-a privit cu adevărat. Cu toată inima ei amărâtă. Şi de aceea L-a şi văzut. Poate L-a comparat în inima ei cu doctorii care-i mâncaseră averea. Iisus nu cerea nimic, El dăruia totul. Nu dorea faimă, era discret, vorbea numai de Împărăţia Cerurilor cea din inima omului. Era în mijlocul oamenilor, doar cuvintele şi tăcerea Lui, căuta miezul fiinţei: era în mijlocul oamenilor, aşteptând să fie primit în inimile lor... Şi inimile care l-au privit cu ochii deschişi de zdrobirea lor, inimile zdrobite L-au văzut şi L-au dorit. Aşa e şi azi. Inimile care au „scurgere de sânge”, inimile care-şi simt moartea, uscăciunea, încremenirea, caută spre Iisus Cel răstignit ca spre Prietenul durerii şi pustiirii lor lăuntrice; spre cuvântul şi Sângele Lui, cele ce nu le vor părăsi inimile niciodată. Iisus este răspunsul la toate întrebările şi căutările vitale ale omului. Inima, întrebată despre El, ne va spune, cu adâncul ei, Cine este. Dar noi trăim fugind de inimile noastre; mintea noastră e un fugar, un evadat, care nu ştie ce să mai facă şi unde să se mai ascundă de Dumnezeu... Ca să-şi piardă slava luminii ei de lumânare, în slava Răsăritului celui de Sus.!

            Acum câteva zile cineva m-a întrebat de ce noi, creştinii, ne temem şi propovăduim frica de Dumnezeu dacă El este Tatăl nostru şi este iubire. Ştiam că aceasta e una din întrebările standard de pe blogurile ateilor militanţi, pe care, se pare că le frecventa şi acea persoană. Sunt multe răspunsuri. Unul dintre ele este că ne temem din pricina necurăţiei noastre. El este iubire, ne cheamă cu o deplină chemare în braţele Lui, dar noi, văzându-ne murdăria sufletească, ne temem să ne aruncăm în braţele după care tânjim ca după viaţa însăşi. Dumnezeu, Tatăl nostru, Ziditorul nostru, este Sfânt, apropierea de El arde orice impuritate, şi noi, cei plini de spurcăciunea păcatelor, ne temem să nu ardem odată cu ele.

            Tocmai de aceea, Tatăl ne-a trimis pe Fiul în trup, ca prin cuvântul Său şi Sângele vărsat pe Cruce să fim curăţiţi, sufleteşte şi trupeşte, în vederea acestei apropieri de Tatăl. Hristos este Calea către Tatăl: de la Iisus Cel istoric al Evangheliei, Iisus-Adevărul, trecem, prin credinţă, la Iisus Cel răstignit al Botezului, Iisus-Calea. Apoi, prin Euharistie, la Iisus-Viaţa. Acesta este drumul fiecărui suflet risipitor până la Tatăl ceresc. Noi, cei botezaţi, avem de completat calea mântuirii noastre cu Iisus Cel istoric, al Evangheliei şi cu Iisus Cel euharistic, al Sfintelor Taine. Altfel spus, cu o Liturghie trăită deplin. Slăbiciunea multor creştini ortodocşi de azi se datorează necunoaşterii lui Iisus al Evangheliilor. Pe Acesta îl pot azi afla însoţindu-o, în duh, pe femeia cu scurgere de sânge. Noi nu trebuie să tâlcuim, să interpretăm intelectual Evanghelia, ci s-o credem simplu şi curat şi s-o urmăm. Căci toate personajele Evangheliei sunt pentru noi călăuze spre Iisus. Du-te cu ea, precum ea, cu credinţa ei, şi te atinge şi tu de Iisus, în duh, prin rugă. Dacă vei simţi o putere de înviere intrând în inima ta, atunci înseamnă că ai crezut, că te-ai apropiat cu credinţă. Dacă nu, atunci inima e bolnavă încă de necredinţă, de trufie şi viclenie. Trebuie să mergi la duhovnic s-o pui la „ecograful duhovnicesc"... Şi, eventual să faci o binecuvântată operaţie pe „cord deschis” numită Pocăinţă.

            Căci credinţă şi dragoste ne trebuie ca să ne apropiem de Sfântul Potir. Credinţa şi dragostea vor face rugăciune şi post, căci ele, nu noi, însetează şi înfometează după Hristos, şi întru El, de întâlnirea cea nesfârşită ca bucurie şi slavă, cu Tatăl. Să agonisim credinţa. Şi ea nu va afla odihnă până nu va agonisi nădejdea; care şi ea nu ne va lăsa până nu va agonisi, cu sufletul şi trupul nostru, dragostea. Nu noi agonisim virtuţi, ci ele ne agonisesc pe noi pentru Cer. Iar pe ele le are Iisus Hristos, şi ni le dăruieşte prin Duhul Său, nouă, tuturor celor ce le poftim în locul tuturor altor doriri. Căci ni-i sufletul bolnav de rele doriri şi trupul nu ştie viaţa, ci numai a muri. Doamne, miluieşte-ne pe noi cei slăbănogiţi de o ortodoxie fără Tine şi care nu Te caută pe Tine prin toate şi în toate: „ortodoxia” noastră, nu cea mântuitoare, a sfinţilor.

            De suntem morţi duhovniceşte, de tot sângele sufletului nostru s-a scurs, suntem „fiică a lui Iair”. De avem în această stare totuşi o credinţă în Dumnezeu, va fi fără viaţă. O, câtă credinţă fără viaţă, fără „sânge”, am găsit prin biserici. Câtă uscăciune şi răceală, câtă îndârjire cruntă a formelor, adică o mare suferinţă seacă, fără lacrimă şi suspin, pe care suferinzii au preschimbat-o în virtute! Oare câţi duhovnici nu au tresărit de bucurie când un astfel de „credincios”, de canceros duhovnicesc, şi-a călcat cu adevărat, în cel mai propriu sens al expresiei, pe inimă şi a mărturisit că tot sângele din venele credinţei lui e numai deznădăjde zăgăzuită de mândrie! Că în venele lui s-a ascuns trufia demonică, balaurul, şi de aceea evlavia lui ascunde scrâşnet de dinţi şi lacrimile au bob de mătrăgună în lăuntrul lor! Crapă inimile de secetă şi noi zâmbim ca în răcoarea ploiii...

            Fraţi şi surori, să intre mărturisirea păcatelor, ochiul duhovnicului în venele credinţei noastre şi urechea lui s-o lipim bine de adâncul inimii, ca să audă freamătul ascunsei noastre îndrăciri. Căci dacă ne sângerăm lăuntric, pierdem credinţa şi ne demonizăm. Şi de vom rămâne în biserici vom fi pricină de sminteală pentru mulţi şi numai tăcând, căci frigul şi uscăciunea şi bezna din noi, pentru cel întâia oară intrat în biserică vor fi socotite ca fiind ale Ortodoxiei şi vor fi izgoniţi de ele. Adică, doar stând în biserici vom ucide suflete şi vom împinge inimi în prăpastia iadului. Dumnezeu este al celor vii, nu al celor morţi, spune Domnul Hristos! Dacă nu suntem vii în biserică, dacă credinţa noastră nu răspândeşte căldură şi lumină ori neavându-le pe acestea nu venim să le căutăm în biserică, atunci suntem ucenicii lui Iuda, căruia nici împărtăşania nu i-a fost decât spre osândă. Căci se împărtăşeşte cu adevărat cel ce caută la Potir sânge pentru credinţa lui şi viaţă pentru dragostea ucisă de păcate întru inima lui.

            Dacă suntem, duhovniceşte, morţi, să ne facem „fiică a lui Iair”, adică să ne punem capul în poala unui duhovnic şi inima în mâna lui. Trebuie să meargă el pentru noi la Mântuitorul, să-I ceară să vină în casa îndoliată a sufletului nostru. Să ne facă Domnul „masaj cardiac” cu inima duhovnicului şi trebuie să ne ţină cu drăgăstoasa lui rugăciune şi sfătuire „să nu ne înghiţim limba”. Când inima credinţei începe să bată şi mortul să respire oleacă de rugăciune vine şi câte o fărâmă de Pâine şi o guriţă de Vin, căci Mântuitorul a spus să i se dea fetei, sufletului nostru, imediat după întoarcerea vieţii, de mâncare. Iar, pe măsură ce hrana întremează trupul, acesta este înduioşat să umble câte un pic; şi acesta este canonul, epitimia. Celui ce şi-a mărturisit moartea duhovnicească şi a cerut înviere, i se dă să mănânce. Sf. Împărtăşanie este şi început şi plinire, căci este Hristos, şi aşa a zis Însuşi despre Dânsul. Dacă la început împărtăşirea e spre a da puterea primilor paşi în credinţă prin vămile de aici, la sfârşit este hrană pentru primii paşi de dincolo, de străbatere a vămilor văzduhului.

            O vindecare şi o înviere. Vindecare a vieţii şi plinire a ei prin Înviere, acestea numai la Iisus pot fi găsite. Nu s-ar cuveni ca noi toţi, creştinii – preoţi şi mireni, să strigăm toată ziua: oameni buni, oare cât veţi mai trăi ca „viaţă” această scurgere a sângelui de la naştere până la mormânt? Oare cât vom mai căuta doctori pentru sângerarea noastră sufletească în cârciumi, tripouri, bordeluri, cazinouri, cinematografe, calculatoare, televizoare, droguri, politică şi cultură? Toate grăbesc moartea, în schimbul nesimţirii, anestezicului. Boala nu este viaţă, ci chemare la viaţă. Asemenea moartea, nu e chemare la dispariţie veşnică, ci la Înviere. Există vindecare! Există Înviere! Fiul lui Dumnezeu a murit pe Cruce, în mijlocul lumii şi a istoriei, ca toată lumea să vadă vindecarea şi Învierea Omului! Le-a lăsat Bisericii pe amândouă, ba pe una de fapt, căci creştinismul e vindecare prin Înviere! Cine vrea să le ia, să dea năvală în lucrarea duhovnicească a Bisericii şi le va lua! Toţi suntem chemaţi, toţi le putem însuşi! Nimeni nu ne opreşte afară de noi înşine, de mândria sau lenea noastră, care se exprimă ca necredinţă! Şi necredinţa e râdere de Dumnezeu...

            Căci în Evanghelia de azi ni se spune că râdeau de Iisus când le-a spus că fata lui Iair doarme. Au râs oamenii şi când S-a coborât Duhul Sfânt, la Rusalii, peste apostoli. Ziceau despre ei că sunt beţi...

            Vedeţi, Ortodoxia începe cu acest adevăr, că noi nu putem cunoaşte cu mintea noastră pe Dumnezeu. Mai popular spus, faţă de Dumnezeu noi suntem cu desăvârşire proşti. Aceasta e premiza credinţei: comparativ cu Dumnezeu noi suntem „dumnezeieşte” de proşti! Asta scoate mintea dintre noi şi Dumnezeu. Şi rămâne doar inima. Ea nu-L judecă pe Dumnezeu, nu-L cugetă... Ea Îl pipăie, Îl atinge! Ea nu caută cunoştinţe care îngâmfă, ci iubire care zideşte. Caută bucurie, credinţă, bunătate, dragoste, milă, blândeţe... adică exact darurile Duhului Sfânt. Adică, tocmai virtuţile. Şi de aceea, ea Îl cunoaşte pe Hristos, iar mintea nu. Mintea, se uită la El, Îi ascultă cuvintele şi.... râde! Nu este prostie mai mare şi mai crudă ca inteligenţa unei minţi fără inimă! Ca a unei minţi care nu întreabă inima şi ca a unei inimi care nu întreabă pe Dumnezeu.

            Râdeau evreii pentru că ei nu întrebau pe Dumnezeu cine este Iisus. Ei cugetau! Cugetau în inima lor necurată şi mintea li se umplea de necurăţie! Şi acea necurăţie o numeau cunoaştere! Dădeau, sărmanii, întunericul drept lumină! Nici femeia cu scurgere, nici Iair nu aveau ce să mai facă cu gândurile lor, cu raţionamentele personale! Femeia cu astea şi-a pierdut averea; iar în faţa catafalcului pe care zace copilul tău, nu cugeţi, urli de durere, căci iadul tot e în sânul tău, o prăpastie de durere! Chiar dacă nu ai nici un necaz, creştinismul trebuie să fie întotdeauna o chestiune de viaţă şi de moarte, ca să fiu viu, roditor. Dacă iese din durerea inimii şi intră cu totul în minte, vom ajunge să ne trăim credinţa ca unii care râd de Hristos.

            Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru! Apropie-Te de ochii înceţoşaţi, orbiţi de murdărie, ai inimilor noastre, cât să-ţi vedem puţin frumuseţea! Ca să ni se întoarcă poftele spre Tine... Căci hiene jigărite, muribunde, suntem. Şi de nu ne vei stârni cu dulceaţa ta, nu vom dori atingerea, Sângele şi Trupul Tău! Ca avându-le pe acestea să ne facem prin ele, oameni!

            Ai milă de noi, Doamne! Ai milă de noi, fiarele evlavioase...