Plânsul și lacrimile

Cuvinte duhovnicești

Plânsul și lacrimile

Deci, deoarece nimeni nu este care să nu aibă necaz, fiecare să facă în aşa fel să-l rabde cu bucurie, căci nu este altă cale folositoare spre mântuirea sufletului decât cea strâmbă și necăjicioasă cale, prin care ne asemănăm şi urmăm Stăpânului nostru.

Căci oamenii, de la început când intră în această lume, cele dintâi fapte care învaţă firea, sunt: plânsul şi lacrimile. Şi acestea sunt la toţi, atât la împăraţi cât şi la boieri, la săraci şi scăpătaţi. Fiindcă după obiceiul lumii este oarecare deosebire între împărat şi rob; dar la lucrurile firii, nu este nici o deosebire, şi în acelaşi fel intrăm toţi în viaţă, şi ieşim prin moarte.

Deci, toţi ne aflăm în această lume ca într-o vale a lacrimilor. De aceea să fim trişti, că nu este nimeni care să fie atât de mulţumit, încât să nu suspine pentru vreun necaz. Altul se vaită pentru strâmtorarea şi sărăcia sa, altul plânge pentru boală şi durerile trupului, altul jeleşte moartea rudeniilor şi a prietenilor lui, şi pe scurt, fiecare după durerea sa.

Deci, deoarece nimeni nu este care să nu aibă necaz, fiecare să facă în aşa fel să-l rabde cu bucurie, căci nu este altă cale folositoare spre mântuirea sufletului decât cea strâmbă și necăjicioasă cale, prin care ne asemănăm şi urmăm Stăpânului nostru, fiindcă El a ales această cale pentru Sine şi pentru cei iubiţi ai Săi, zicând către noi, că nu putem fi ucenici ai Lui, de nu vom lua Crucea să-L urmăm.

Să nu nădăjduiască cineva să sporească în calea Domnului, să se facă Lui moştenitor împreună cu Sfinţii în Rai, de nu va trece prin apele acestea ale necazurilor, precum Stăpânul şi toţi Sfinţii care prin Cruce s-au proslăvit.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, pp. 144-145)