...Priveam împreună, eu prietenul şi fratele meu de pe puntea vasului în întunericul zorilor primăvăratice forma peninsulei şi vârful ea un con înalt al Athosului. Mănăstirile de pe latura apuseană abia se distingeau. Sentimentul unei aşteptări mari şi sfinte inunda sufletul meu. Tot ceea ce ştiam ca istorie şi legendă din cărţi se trezea încet în amintirea mea. Un ascet cu părul în întregime alb care călătorea împreună cu noi parcă ne vorbea în pacea lui netulburată despre patria sa duhovnicească, parcă ne spunea că ne apropiem de o ţară de utopie. Vasul ne purta tot mai aproape spre o lume frumoasă, îngerească, un loc aparte cu înfăţişare specifică al pământului grecesc destinat rugăciunii şi vieţii mistice în Hristos, spre una din porţile cerului...

Am aruncat ancora în Dafne, primul port al Sfântului Munte. Dafne este locul care oglindeşte întreaga mişcare comercială a comunităţii monastice, care nu e constituită din îngeri. E, prin urmare, manifestarea cea mai materială a vieţii aghioriţilor. De aceea e bine ca vizitatorul să plece cât mai repede de aici. Primele impresii sunt un prost sfătuitor dar şi unul nedrept, în principal pentru sufletele neputincioase...

După primele formalităţi am luat-o pe drumul ce duce spre capitala Careia. O bogăţie de flori, o luxuriantă vegetaţie în toate nuanţele de verde. Cerul albastru, tăcerea aproape absolută. Am mers pe jos, ca la o jumătate de oră, pe o cărare care se deschidea în sus, între un şir de coline cu o floră variată şi o mare puţin adâncă.

Ne-am oprit la un mic pod. Acolo şedea odihnindu-se un ascet venind de la Careia, în drum spre sihăstria sa, Carulia. L-am salutat. Ne-a răspuns la salut şi ne-a binecuvântat. Bătrânul ţinea în mână mătăniile şi se ruga în taină. Prietenul meu îl privea cu nesaţ. Eu l-am studiat în adâncime şi în privirea lui ascetică am descoperit duhul ascetic...

– Ce lucru folositor ne-aţi putea spune preacuvioase părinte? l-am întrebat pe pustnic.

După ce ne-a privit cu multă blândeţe şi seninătate, sihastrul a răspuns:

– Ce să spun eu? A spus-o Domnul: ”siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Mt.7, 13)... Şi a tăcut.

– Vrem să devenim monahi, părinte, a zis prietenul meu.

Pustnicul şi-a înălţat privirea spre cer, s-a gândit puţin şi apoi a zis:

– Câţi se retrag din lume, se retrag în principal din trei motive: fie din conştiinţa păcătoşeniei, fie din dorinţa împărăţiei cerurilor, fie din dragoste de Dumnezeu. Dacă nu premerge unul din aceste trei scopuri...

– Dacă nu premerge? am zis.

– Atunci monahismul e neîntemeiat a răspuns sihastrul.        

– Sfinţia voastră, părinte, dacă permiteţi, pentru care din cele trei motive v-aţi făcut monah? Din iubire de Dumnezeu, din dorinţa împărăţiei viitoare, sau din conştiinţa păcătoşeniei?         

– Negreşit din iubire de Dumnezeu, a zis prietenul meu.

– Ce importanţă are din care din cele trei motive am devenit monah? Dumnezeu să miluiască sufletul meu nenorocit, fiul meu. N-am fost un drept. Unul din mulţimea păcătoşilor tragicului nostru pământ. Un credincios necunoscut al sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Nu sunt recunoscător lui Dumnezeu atât pentru originea mea, cât pentru credinţa noastră dreaptă. M-am născut într-un sat din Grecia. Am trăit şi nu am trăit în lume. Cel ce iubeşte pe Hristos, nu trăieşte în lume. Şi sufletul meu a iubit pe Hristos din tinereţea mea. Părinţii mei erau oameni săraci şi paşnici. Când îmi aduc aminte de ei mă transpun parcă în familia sfântă a Iisus-ului meu. Cât de şters a trăit Dumnezeul meu întrupat şi Prea Sfânta Lui Maică! Neînsemnaţi, într-un loc cu totul neînsemnat! Şi cât de Străin şi sărac S-a născut Mântuitorul meu!...

...Am iubit sărăcia şi pe săraci fiindcă trăiau adevărul pe care îl ascunde sărăcia în cele materiale şi în duh. Nu există făptură mai frumoasă decât aceea care simte nevoia să fie săracă în cuget şi în cele materiale. Îmi amintesc că de mic copil am iubit pe cei săraci şi pe cei smeriţi. De aceea L-am rugat pe Domnul meu să mă învrednicească să rămân sărac. Am vrut din tinereţea mea să mă fac părtaş al sărăciei şi patimilor Lui.

M-au zguduit totdeauna textele imnografice ale Bisericii care se referă la sărăcia lui Iisus. Acum, la o vârstă mai înaintată, mi s-a descoperit că Dumnezeu mi-a auzit rugăciunea mea. Fiindcă viaţa mea a fost o călăuzire continuă de către Dumnezeu ca să devin un sărac cu duhul. Culminarea acestei pedagogii nevăzute a Iisus-ului meu a fost rânduirea mea într-unul din cinurile monahale ale acestei porţi a cerului. El m-a îmbrăcat în sfântul şi îngerescul chip al Monahului ortodox. El m-a făcut ucenic al unui sfânt Bătrân. El m-a predat ocrotirii Maicii Lui: „Femeie, iată fiul tău” (Ioan 19, 26)... Acum plâng cu recunoştinţă...

Pustnicul a izbucnit în lacrimi senine, s-a ridicat, şi-a luat sacul de sihastru, ne-a îmbrăţişat şi a plecat. De emoţie am rămas fără glas. Ne-am cufundat fiecare în gândurile lui şi am luat-o în direcţia opusă...

...Ca să-l ispitesc pe prietenul meu pe drum am zis:

– Ai vrea să urmezi pe Pustnic pe calea lui? Ai putea să te supui asprei lui nevoinţe (asceze)?

– Nu ştii că pustia sub ascultarea unui Bătrân m-a atras mai mult decât sfânta chinovie? De altminteri, intensitatea nevoinţei va fi pe măsura tenacităţii mele. Ceea ce trebuie să căutăm noi nu sunt însă modalităţile de nevoinţă (asceză), desigur toate folositoare, ci cum să ne curăţim sufletul de patimi...

– Cred, am răspuns, că preferarea unei forme anume de viaţă monahală este o temă ce ţine de criterii personale aplicate de cineva doar pentru a atinge scopul.

– Care este, după părerea ta, scopul principal? a întrebat prietenul meu.

– Nu e mântuirea sufletului? am răspuns.

– Da. aşa e. A zis prietenul meu şi a tăcut...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I - Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis - Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 7-10)