Temelia mântuirii noastre este pocăinţa.

Pentru pocăinţa adevărată este nevoie nu de zile, nici de ani, ci numai de o clipă.

Pocăinţa este adevărată numai atunci când omul, simţindu-şi păcatele sale cu care L-a mâniat pe Ziditorul său, părăseşte faptele păcătoase, îi pare rău pentru ele şi se căieşte; şi se învredniceşte de iertare cu harul lui Hristos prin dezlegarea pe care i-o face preotul Bisericii. Iar când nu părăseşte fapta păcătoasă, măcar că se şi căieşte, dar aceasta nu este pocăinţă, ci este o nădejde primejdioasă, peste măsură şi nechibzuită în bunătatea lui Dumnezeu, care, la fel ca şi deznădejdea, în egală măsură este osândită de Dumnezeu.

Pocăinţa este adevărată numai atunci când în urma ei te străduieşti tot mai mult să trăieşti aşa cum trebuie, iar fără lucrul acesta nu este adevărată, dacă te căieşti numai vorbind despre păcate, dar trăind ca înainte.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 134)