Pocăinţa nu încetează o dată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit!
Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare această credinţă poate să-i mântuiască? Drumul către credinţă este pocăinţa.
„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare această credinţă poate să-i mântuiască?" Drumul către credinţă este pocăinţa. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor." Întrucât pocăinţa nu încetează o dată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta - de a trăi potrivit poruncilor - rămâne în vigoare şi după primirea credinţei. De aceea, credinciosul, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă - pe calea pocăinţei, adică - este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune. Credinţa îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine, într-acest chip, credinţa ajută faptelor, iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 5)
Vreau să simt bucuria lui Hristos!
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro