Pocăinţa întotdeauna trebuie să fie însufleţită şi pătrunsă de o nădejde tare în Dumnezeu chiar şi în căderile uşoare de fiecare zi, însă cu atât mai mult în păcatele mai grave decât cele obişnuite, în care câteodată şi robul lui Dumnezeu cel osârdnic, din îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci zdrobirea adusă de căinţă, care atâta îndurerează şi roade inima, niciodată nu restatorniceşte sufletul într-o dispoziţie de bună nădejde, dacă nu este unită cu o nădejde tare în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. O astfel de nădejde trebuie să umple neîncetat inima celor ce râvnesc să atingă cele mai înalte trepte ale desăvârşirii creştine.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirii Sihăstria, p. 287)