O altă carte cât o Duminică a Limbii Române. În colecția Biblioteca de poezie a Editurii Ideea Europeană a apărut antologia de poeziei a Doamnei Rodica Braga, Sabie de Lumină (București, 2020, 367 pg.). Absolventă a Filologiei clujene (1960), profesoară de limba și literatura română și bibliograf la Baia Mare, din 1970 se stabilește la Sibiu, unde se dedică scrisului. Pe rând, debutează la Tribuna de la Cluj Napoca (1971) și editorial la Cartea Românească – cu volumul de schițe și povestiri Sângele alb al pietrelor. Este membră a Uniunii Scriitorilor din 1979. Autoare de proză scurtă și versuri, romane și cărți pentru copii, de publicistică exigentă, Rodica Braga s-a înscris de mult timp în conștiința cititorului de carte bună. Premiile literare primite nu au făcut decât să acorde aură unui scris atent, luminos, roditor de sensuri.

Volumul acesta – antologie, nu doar de vers, ci de o incredibilă empatie cu lumea – este un dialog duminical cu noi. Un soi de repunere în scena verbului a tuturor gândurilor care ne-au crescut vreodată, în vreun timp trecut ori viitor, splendoarea noastră ca ființe ale rațiunii luminate. Sentimentul că citesc fragmente, schije  de roman și proză scurtă nu m-a părăsit nici o clipă. Așa cum, recitind din romanele sale – personal, încă mai răsfoiesc după emoția din  Fluturele negru (1994) sau Adagio (2007), Maia (1986) ori Vară de sidef (2010) – nu poți să nu sesizezi construcția lor poetică, destinsă în metafora-artefact a cerului care atinge pământul.

Departe de a se fi „împotmolit în capcana jocului cu cerneala” ori în teama de moarte – ce mușcă din noi ca dintr-o pâine – poeta Rodica Braga nu rămâne nicicum datoare crepuscularului înțelept ce-l străbate. Sentimentul meu este că în poezia ei suntem toți, starea poeziei sale, „scrijelitură pe suflet”, lasă în cordul de rost al viețuirii de acum sensuri și redescoperiri care ne acordează muzicii unei alte împărății. Merită să recitiți arta poetică încrestată în „menirea cuvintelor” (p. 178) ori abia atinsul de cuvinte poem „epiderma tăcerii” (p. 136), pentru a surprinde oftatul ca de cicatrice al furișării Poetei prin hățișul de duh al vieții.

Ca să vă bucur, v-aș transcrie volumul întreg. Încep cu motto-ul: „am fost atinsă de o sabie de lumină,/din rană îmi răsare un soare blând,/cu el străbat oceanul de nori/ care mă întunecă”. Într-o lume a trivializării prin vorbă, cuvintele pot fi restaurate prin poezie. Dacă mai este Duminică în sufletul Cetății, este și pentru că avem astfel de cărți. Străzi cerești în glodul vorbăriei de acum.

Sursa: tribuna.ro