Zeci de ani, industria de divertisment a ridiculizat avertizările Bisericilor și asociațiilor creștine de legătura directă dintre reprezentările sexuale, violente și nihiliste din filme și ceea ce se întâmplă în lumea reală. Orice critică de acest gen a fost respinsă cu argumentul că oamenii fac ceea ce vor și că alegerile din viața lor sunt total diferite de ceea ce văd pe ecran. Dar bunul simț, experiența și studiile sociologice arată contrariul.

Spre exemplu, crimele de tip „copycat” sunt atât de numeroase în America și în Europa de Vest încât au devenit disciplină de studiu în facultățile de psihologie. Un studiu academic vorbește despre „nevoia de a limita sinuciderile datorate efectului de imitație”.

Ce putem spune despre felul cum sinuciderea este dramatizată de televiziune sau marele ecran? Evidențele arată că, potrivit unui raport al Centrului sociologic din cadrul Universității din Pennsylvania, numărul portretizărilor explicite ale sinuciderilor s-a triplat la televiziune din 1950 până în 2006. În aceeași perioadă – jumătate de secol – numărul sinuciderilor în jurul adolescenților – ați ghicit! – s-a triplat și el, relatează un articol din www.christianpost.com.

Cercetătorii spun că este imposibil să probezi o legătură cauzală între cele două realități. Însă, tinerii care și-au pus capăt zilelor erau consumatori activi de televiziune, cei mai mulți dintre ei. Televizorul este așadat o oglindă umană care arată starea umanității dar și provoacă o stare de fapt, cu efecte ca: stressul, oboseala, depresia și în final sinuciderea.

Un cercetător de la sus-numita universitate notează: „Noi știm că expunerea la sinucideri explicite, la televizor sau în filmele de cinema, este incompatibilă cu tratarea problemelor de sănătate mentală. Este ceva profund rău în filmele acestea care conțin modele de sinucidere explicită”. O să îmi spuneți că în cărți e plin de eroi și eroine care se sinucid.

Da, dar în cărți, sinuciderea este de fapt un gest simbolic și importante sun gândurile persoanei în cauză (ex: Jack London, romanul Martin Eden), în filme focusul se ațintește asupra morții în sine, pe crima autoprovocată și pe mijlocul prin care a fost înfăptuită. Într-o carte important nu este felul sinuciderii ci gândurile omenești, pe când în filme este invers. 

Și atunci de ce mai fac asta producătorii de filme? Desigur pentru profituri uriașe, obținute prin distrugerea spirituală a tinerilor, care sunt atrași ca moliile de flacără. În același timp în occident este în creștere o cultură a morții, prin toate mijloacele, datorate lipsei de Dumnezeu și de credință a tinerilor: avortul, eutanasia, sinuciderea, războiul, relațiile împotriva firii care sunt împotriva nașterii de prunci, contracepția, violența, execuțiile ca „pedepse” ale statului, permisiunea de a folosi arme de foc, goana după averile altora care nu pot fi anihilați decât prin crimă, propaganda criminalilor în serie, uneori mai celebri decât starurile californiene, toate acestea trimit cu forța pe tinerii fără modele și fără Dumnezeu spre gândul la moarte, întâi la moartea celorlalți, pe care îi urăsc pentru ceea ce ei nu sunt, și apoi, din disperare, la moartea proprie, săvârșită întâi în gând, și mai apoi în faptă.