Pentru creștini, uciderea este întotdeauna rea, indiferent de circumstanțele în care are loc, chiar și în cazul uciderilor pe timp de război. Sfântul Vasile cel Mare cere ca soldații care au fost direct implicați în vreo ucidere în vreme de război să facă penitență timp de trei ani (canonul 13). Fără să ignore calea pacifismului deplin, Biserica recunoaște totuși că uciderea din vreme de război nu poate fi identificată pe deplin cu crima, deoarece se produce (cel puțin în principiu) pentru a salva alte vieți. În alte cazuri, atunci când uciderea are loc pentru a apăra o viață nevinovată, aceasta nu poate fi apreciată, strict vorbind, ca fiind o crimă. Totuși, atitudinea Sfântului Vasile cu privire la soldați indică faptul că, și în aceste cazuri, uciderea este un rău, chiar dacă s-ar putea să fie un rău mai mic decât acceptarea pasivă a violenței celorlalți. Prin analogie, s-ar putea considera că în cazurile extreme (și foarte rare), în care întreruperea vieții fătului este singura modalitate de a salva viața mamei, acest fapt poate fi considerat „un rău mai mic”. Totuși, în acele cazuri, oribila responsabilitate pentru această decizie trebuie să fie acceptată în deplină cunoștință a faptului că o ucidere rămâne tot o ucidere.

(John Meyendorff, Căsătoria – perspectiva ortodoxă, Editura  Renașterea & Editura Patmos, pp. 80-81)