Discursul lui Steve Jobs (responsabil pentru fulminanta dezvoltare a companiei Apple, în ultimii ani), susținut în 2005 în fața absolvenților Universității Stanfort, ce cuprinde trei povești pilduitoare, nu este un simplu discurs despre sine, autoreferențial, ci este un discurs cu valoare inițiatică, formativă - un adevărat „crez” pedagogic -, ce se adresează altora.

Primul înțeles. În prima „poveste” ni se spune cum a renunțat el la cursurile facultății pentru că a simțit că acestea nu îl va ajuta prea mult, pentru banii pe care îi plătea, cu excepția unor cursuri de caligrafie, care l-au atras, pur și simplu, prin gratuitatea acestora, învățând, cu acest prilej, forme și combinații între litere care, inițial, nu aveau o finalitate practică. Aici ne oprim pentru a ne da cu părerea. Cum adică, să înveți ceva care nu are o finalitate imediată sau, măcar, predictibilă? Să înveți ceva de amorul artei? Mai ales acum, în acest ev al pragmatismului rece, când ni se șoptește din toate direcțiile că educația trebuie să fie centrată pe competențe, având menirea să ne pregătească pentru viață, să ne formeze pentru o meserie anume. Nedumerirea ne este spulberată de protagonist: actualele fonturi cu serife, fără serife, spațierile şi combinaţiile dintre litere etc., de la programele noastre de calculator, își au sorgintea în aceste prime deprinderi achiziționate; altfel spus, „nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că «punctele» se vor conecta la un moment dat, în viitor”. Așadar, e bine să înveți și ceea ce nu îți aduce un folos evident, aici și acum. Învățătura nu are, întotdeauna, consecințe imediate. Utilitatea ei se stabilește a posteriori, și nu întotdeauna dinainte, direct, explicit, conștientizat. Achiziția prezentă își va arăta forța nu se știe când. Condiția necesară pentru orice învățătură e să o faci cu pasiune, cu dragoste, viitorul (tău, al altora) răsplătind cu prisosință indeterminarea inițială a începutului de drum. Valoarea nu se evidențiază imediat ci, de cele mai multe ori, în vremea de apoi.

Al doilea înțeles. În a doua „poveste” ni se prezintă pățania cu îndepărtarea sa de la conducerea Apple, compania pe care el însuși o crease și dezvoltase, și cu transformarea acestui eșec într-un nou început, într-o șansă de reactivare la altă scară. Protagonistul declară, în mod paradoxal, că acest episod „a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător…”. Această cărămidă „dată în creștet” l-a făcut să reconsidere laurii succesului (care, pesemne, i se urcase la cap), să devină creativ și mai responsabil față de ceea ce urma să facă. În mod normal, un eșec de asemenea proporții ar fi generat o cădere liberă a insului, o alunecare pe panta disperării distructive, o obnubilare a tuturor elanurilor. Asistăm însă la o convertire a acestei căderi în ceva constructiv, într-o detensionare a energiilor de o amplitudine fără precedent. Să ai forța să o iei de la început, după ce te-ai aflat pe culmi, asta da putere de a merge mai departe! Renașterea din propria cenușă poate deveni un mod de a viza lucrurile, la îndemâna fiecăruia dintre noi, dacă nu înțepenești în propriile succese (sau eșecuri!), dacă îți asumi relativitatea acestora și îți faci o filozofie de viață nu din atingerea țintei, ci din urcușul care duce (eventual) spre ea.

Al treilea înțeles. A treia „poveste” aduce în atenție problema morții și a rolului ei în prețuirea și punerea în rost a vieții. Aflând că e bolnav și că iminența sfârșitului e foarte aproape, viața ca atare, cât i s-a mai dat, a primit o altă însemnătate, mai ales că zilele rămase s-au derulat sub tâlcul următoarei întrebări: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?”. Iar răspunsul fiind „nu”, pentru mai multe zile în şir, a trebuit să și-o schimbe radical. Sfatul lui Steve Jobs, care decurge din interogația de mai sus, este tranșant: „Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi «zgomotul» creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia”. Înțelesul acestui crez este cât se poate de limpede și se concretizează în îndemnul de a trăi fiecare zi ca pe un dar neprețuit, care nu se va mai întoarce, de a fi consecvenți cu chemarea interioară, de a făptui doar în numele simplului miracol că existăm (o zi, poate încă o zi…). Conștiința faptului că fiecare acțiune a noastră ar putea fi ultima ne determină la o altfel de responsabilizare față de ceea întreprindem clipă de clipă. Acceptarea finitudinii ne pune într-o altă relație cu infinitul.

Ar mai fi o „poveste” pe care Steve Jobs nu ar fi avut cum să o prezinte, cea despre propria moarte, care a survenit cu puține zile în urmă. Înțelesul „meta-poveștii” întregii sale existențe ar fi următorul: să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer. Averea nu are sens dacă nu este acumulată în perspectiva zărilor ultime, transcendente. Ceea ce eventual adunăm acum, în vremelnicie, trebuie să ne pregătească pentru veșnicie. „Bogăția” lui Steve se poate dovedi a fi salvatoare nu numai pentru el, ci și pentru cei care acum și pe mai departe se vor folosi, cum se cuvine, de ceea ce el a creat, întru memoria lui și folosul responsabil al fiecăruia dintre noi.

Nota 1. Știm că Steve Jobs aparținea unei alte tradiții spirituale, însă reflecțiile lui cu privire la sensul morții în configurarea corectă a vieții ne-au dus cu gândul la părinții filocalici care, de atâtea ori, afirmă că gândul la moarte este unul dintre cei mai buni pedagogi. Dar despre asta vom vorbi, poate, cu alt prilej.

Nota 2. Faptul că dumneavoastră aveți posibilitatea să citiți acum aceste semne grafice, numite și fonturi, transmise prin mijloacele tehnice pe care le aveți în față, se datorează, în bună măsură, persoanei despre care am făcut vorbire…