Unii istorici insistă să ne spună că e posibil ca Sfântul să nici nu fi existat ca atare, ca persoană istorică. Sunt prea puține documente și prea multe semne de întrebare. Poate. Dar prezența lui în lume, de secole de-acum, ar trebui să-i pună pe gânduri. Nicolae nu e un mit antic, ci un om viu și, mai de reținut, viu după moartea sa. Iar Cel care face posibil aceasta nu este nici vreun istoric, nici vreun scriitor formal, ci Însuși Dumnezeu. Dumnezeu care, Prunc fiind la o vreme, înțelege nevoia de Nicolae a lumii în care trăim. 

Nu mă interesează amănuntele vieții sale – deși sunt fascinante – și nici dezvoltarea cultului său – deși merită analizat cum un sfânt care face e mai aproape de inima credincioșilor decât unul care scrie teologie, de exemplu –  și nici măcar ideea că uneori ne lasă cu bocănceii fără daruri (mai ales când nu prea stai pe acasă). Dar ceea ce este sigur de reținut pentru sufletul meu este că pruncii de azi, ca și cei din vremea mea, îl identifică mereu cu binele, cu dăruitorul și bucuria. Și știu că, de departe, cei mai buni colaboratori ai Sfântului sunt proprii lor părinți. 

Părinția aceasta a Moșului-Sfânt mă duce mereu cu gândul la marea încărcătură duhovnicească a darului, care îi cuprinde pe dăruitor și pe cel dăruit deopotrivă în construcția sa internă. Care se deschide spre darul și dăruiții ce au să se nască din cel dăruit acum. Dacă avem să educăm generația tânără spre ceva, este spre această economie a dăruirii cu sens în Dumnezeu. Să-i ajutăm să vadă dincolo de bani, propuneri financiare și conturi. Să privească printre acestea spre marea împlinire umană care este dăruirea. De sine și dintr-ale tale ca om. 

Sunt convins că vă aduceți aminte de povestea intervenției tânărului Nicolae în favoarea celor trei fete ale armatorului scăpătat. Așeza banii pe pervazul casei omului care alesese să reziste economic prin oferirea fetelor unor oameni cu bani, în loc să-și așeze fetele în iubirea unui om cu adevărat valoros. Era în linia modei de atunci, veți zice. Eu am să vă spun că avem și acum destui „armatori” care își ancorează viața copiilor în așezări de afaceri mai degrabă decât în bucuria iubirii. Nicolae nu-l ajută pe om să iasă din foame, ci din îngustime. Din răutatea alegerii. Din greutatea unei situații pe care se încăpățânase să o creadă corectă. Pervazul luminat de darului lui Nicolae este, de fapt, o altă linie în orizontul așteptării. O atenționare către noi că nu, nu e totul de vânzare. Că nu totul se cumpără ori se măsoară în bani. 

La vremea postirii, în drumul spre Betleem, avem o adăstare în sărbătoare. E nevoie să respirăm adevărul acesta al copilăriei universale, care trece și prin Hristos. E nevoie să înțelegem cum și în ce fel Pruncul Iisus aduce Lumina prin care să vedem nevoia celuilalt. Și ispita în care această nevoie îl poate așeza. 

Sfântul Nicolae este părtaș grijilor noastre de veacuri. Însoțește. Încurajează. Motivează și tămăduiește. Și ne cheamă, pe părinții noștri și pe noi înșine la o vreme, părinți fiind, să nu uităm de nevoia de iubire a copiilor noștri. Că fără dragostea care ne ține uniți nu există omenie. Iar când părinții noștri pleacă, noi devenim mai-părinții copiilor noștri, în care așezăm toată Lumina primită de la cei plecați. Și mergem spre Betleem știind că ne vom întâlni cu Cel ce este Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.