Concret această stăpânire de sine se exprimă prin reţinerea de sine de la tot ceea ce ne-ar putea smulge această stăpânire, cum sunt şi poftele stomacului. Mijlocul folosit în acest scop este în general limitarea nevoilor, măsura în toate.
Mai întâi un cuvânt despre sensul noţiunii de enkrateia tradusă în aceste pagini prin „înfrânare”. Avem de-a face aici cu una din acele noţiuni filozofice tehnice, care în vocabularul primilor monahi cuprind o multitudine de aspecte şi de aceea cel mai bine ar fi să rămână netraduse. Verbul krateo, care stă la rădăcina sa, în seamnă a stăpâni, a învinge, a ţine tare etc. Enkrateia este astfel în general domnia asupra noastră înşine, stăpânirea de sine care poate fi dobândită prin biruirea de sine şi prin „reţinerea de sine”. Concret această stăpânire de sine se exprimă prin reţinerea de sine de la tot ceea ce ne-ar putea smulge această stăpânire, cum sunt şi poftele stomacului. Mijlocul folosit în acest scop este în general limitarea nevoilor, măsura în toate, cu alte cuvinte postirea. Cum anume se leagă între ele toate aceste elemente o spune următoarea maximă:
„Neînfrânarea de la mâncăruri o taie postitul, iar neînfrânarea de la desfrânare o stârpeşte stăpânirea de sine unită cu rugăciunea”.
Înfrânarea şi postirea trebuie să fie „cumpănite şi mă surate”, aşa cum învăţa avva Macarie. De aceea avva Evagrie scrie la modul general: „Postirea să-ţi fie cât îţi stă în putere înaintea Domnului”.
Pentru monahii egipteni aceasta însemna concret „de seara până seara”, întrucât ei mâncau doar o dată pe zi, şi anume după ora 15, când soarele începea să se plece spre apus.
(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 94-95)
