Un economist foarte apreciat, considerat a fi un adevărat „înţelept”, propunea într-o emisiune televizată introducerea imediată a mecanismelor economice în viaţa de fiecare zi a familiei. Astfel copiii trebuie să primească un salariu pentru tot ceea ce fac în casă, dacă ajută când se face curăţenie, se merge la cumpărături sau dacă au grijă de fraţii mai mici. Plata urmează să se facă pe bază de factură, conform unui tarif aprobat de un for autorizat. La rândul lor, părinţii trebuie să fie plătiţi de copiii lor pentru timpul în care se ocupă de ei, pentru nopţile de veghe când aceştia sunt bolnavi sau pentru ajutorul dat la rezolvarea temelor şcolare. Doar aşa, susţinea înţeleptul, se poate restabili o formă activă de viaţă în mijlocul familiei. Singură recompensa în bani poate determina omul modern să manifeste un interes pentru propria familie. Pentru finanţarea proiectului, economistul recomanda copiilor să ia un credit de la bancă, urmând ca apoi, când vor fi mari, să achite creditul înapoi, evident cu dobânzile de rigoare. Se propunea un sistem economic unde un bebeluş de trei săptămâni are deja datorii la bancă şi-şi va petrece viaţa plătind dobânzile pentru creditul primit în timp ce era la grădiniţă. Bănuiesc că vor apărea agenţii internaţionale care vor analiza bonitatea sugarilor şi în mod inevitabil vor exista şcolari care vor fi declaraţi încă din clasa întâi ca fiind în incapacitate de plată.

Să trăim, oare, într-o lume unde dorinţa de a te apropia cu inima deschisă, în iubire, de cei dragi, să fie considerată ca neeficientă şi lipsită de logică „economică”? Să nu mai fim noi în stare de a ne jertfi pentru ceilalţi fără un avantaj imediat în bani şi să ne mai manifestăm şi altfel recunoştinţa pentru cei care ne-au făcut bine din iubire şi respect?

          Sfântul Maxim Mărturisitorul spune : „există o regulă şi o lege a providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite sunt povăţuiţi spre recunoştinţă”… (în Filocalia vol. 3). Adevărat, omul este adesea tentat să nu fie recunoscător. Chiar şi în Biblie există un exemplu edificator. Iisus Hristos vindecă zece leproşi. Doar unul singur este recunoscător. Ceilalţi nouă nu-şi arată recunoştinţa, chiar conştienţi fiind de puterea tămăduitoare a Mântuitorului.

          Immanuel Kant este convins că relaţia Dumnezeu - om se dinamizează printr-o permanentă reciprocitate, unde „facerea de bine” este situată pe plan central. Dar şi fără ajutorul filozofiei se înţelege că omul, iubit fără margini de Dumnezeu, este situat ontologic într-un context spiritual care se fundamentează moral tocmai prin porunca de a face binele. Morala creştină se dezvoltă ca atribut central al cugetării umane despre divinitate şi implicit a existenţei umane în starea sa ideală, nealterată. Înţeleasă ca „bine” prin excelenţă, relaţia dintre Dumnezeu şi om capătă o semnificaţie concretă în realitatea imediată, moralitatea presupunând implicit dialogul cu Dumnezeu, ca singură posibilitate prin care această relaţie se umple de sfinţenie.

          Omul se implică în sensul moral. De aici necesitatea de a articula un veritabil complex de norme morale. Trebuie imediat adăugat că relaţia cu divinitatea nu se opreşte la un simplu codex, ea fiind mult prea importantă pentru a se limita şi extenua în formalism normativ. Totuşi aceste norme pot fi considerate ca obligatorii, indispensabile, pentru cine vrea să răspundă chemării divine la viaţă veşnică. Forma permite o înţelegere a fondului, fără de care dialogul cu Dumnezeu ar fi greu de exprimat pentru un folos duhovnicesc maximal. Credinţa, o ştim din epistolele Sfântului Apostol Pavel, este iubirea de Dumnezeu manifestată prin lupta inimii de a se curăţa de păcate. Credinţa, în formă purificată, decantată prin iubire, tinde către o formă ideală. Omul îl iubeşte pe Dumnezeu, dovedind puterea de a fi sensibil la chemarea părintească a Tatălui Ceresc. Când mulţumim Domnului pentru ajutorul Lui în iubire, nu împlinim un act formal de politeţe, ci săvârşim voia Lui, dovedind că suntem demni de El, prin iubire şi prin cuminţenie, cei doi stâlpi ai vieţii aducătoare de mântuire. Când samariteanul, singurul dintre cei zece, mulţumeşte Domnului pentru vindecarea de o boală nimicitoare, el implică însăşi esenţa relaţiei cu Dumnezeu. În acest sens recunoştinţa reprezintă sensul real al omului în lume. 

Nici o factură, nici un tarif şi nici un sistem economic nu pot înlocui o singură clipă de duioşie şi dăruire pentru cei dragi. Suntem datori să fim recunoscători faţă de cei care ne ajuta, suntem datori să sporim binele, ca semn al rezistenţei fiecăruia faţă de superficialitatea care ne ameninţă zi de zi.