Primul copac își dorea să fie învrednicit cândva să devină un cufăr de preț, sculptat și cioplit frumos, care să poarte înlăuntrul lui o comoară de mult preț. Aceasta era viziunea și visul lui.

Al doilea voia să fie învrednicit să ajungă, grație mâinilor unui bun constructor de corăbii, o mare corabie puternică și frumoasă, maiestuoasă, care să poarte împărați și înalți dregători, să ducă în călătorii persoane „înalte”.

Al treilea copac a zis că singurul lucru pe care l-ar vrea ar fi să devină cel mai înalt copac din pădure și cel mai puternic, așa încât oamenii care vor vedea înălțimea lui pe vârful dealului să se gândească la cer și la Dumnezeu.

Anii au trecut. Și lucrurile au luat o altă întorsătură. Au venit tăietorii de lemne.

Și au tăiat primul copac. Și în timp ce el plănuise și dorise să devină un cufăr de preț, sculptat frumos pentru a conține comori, tăietorul de lemne a făcut din el un biet vas pentru tainul animalelor, ce mai... o iesle pentru paiele dobitoacelor.

Al doilea copac, care voia să devină o corabie impunătoare pentru călătoriile împărătești, a devenit o corăbioară de pescuit pe care niște pescari săraci și-au agonisit-o pentru pescuit.

Al treilea copac, care voia să devină cel mai înalt din pădure, a fost tăiat de un dulgher care l-a depozitat în hambarul său.

Alți ani au trecut și copacii, dezamăgiți de cursul pe care l-au luat evenimentele, au uitat până și de visurile lor...

Totuși, într-o seară, un bărbat și o femeie au venit să înnopteze în staulul unde se găsea ieslea aceea de lemn. În staul, femeia născu un băiețel pe care l-a așezat în ieslea făcută din primul copac. Erau Iosif și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar în iesle au pus nu doar diamante și podoabe aduse de cei trei magi, ci pe Însuși Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru noi. Iată că această iesle a fost învrednicită să primească înlăuntrul ei Comoara Comorilor, pe Însuși Dumnezeu!

În micuța corăbioară – făcută din al doilea copac – după mulți ani au intrat niște pescari. Unul dintre ei, ostenit, S-a întins să doarmă. Au ieșit în larg, la pescuit. Și s-a stârnit mare furtună. Biata corăbioară nu era destul de puternică să țină piept vântului și să înfrunte valurile. Atunci, ceilalți pescari L-au trezit pe Cel Care dormea. Și atunci Acela S-a trezit. Și a certat marea furtunoasă: „Taci, liniștește-te!”. Pe mare s-a făcut îndată pace... Era Însuși Hristos, însoțit de ucenicii Săi, pe lacul Ghenizaret. Cel de-al doilea copac, care își dorise atât de mult să devină o corabie mare, care să poarte prin lume dregători înalți și împărați, a fost învrednicit să-L ducă pe Împăratul Împăraților, pe Însuși Dumnezeu și pe „dregătorii” Lui – Apostolii!

Al treilea copac, care era pus la uscat în hambarul dulgherului, a fost luat într-o zi și au făcut din el o cruce înaltă. Iar pe această cruce L-au răstignit pe Hristos. Acest copac a devenit mult mai înalt decât visase el vreodată. A ajuns până la Ceruri și L-a purtat pe Dumnezeu! A devenit, cum spunem noi într-un tropar, „deopotrivă cu Cerul”.

În final, fiecare copac din povestea noastră nu numai că a dobândit ceea ce visase și râvnise, ci fără de asemănare mai mult! Totuși, nu în modul în care și-au închipuit ei și au plănuit.

Această poveste ne spune:

Nu știm care este voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi... Trebuie, totuși, să nu uităm niciodată: ceea ce ne pregătește Dumnezeu este întotdeauna de mii de ori preferabil și mai de folos pentru noi.

Noi trebuie să visăm. Pentru bine. Deopotrivă, trebuie să nu uităm că adeseori lucrurile nu au evoluția pe care am dori-o noi și că Dumnezeu rânduiește și împlinește toate mai bine decât ne-am putea noi închipui.

Să avem credință și încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu!