Tradiția locului spune că acesta se pregătește cu o zi înainte de ajunul Crăciunului, pentru a avea timp să se odihnească și să se frăgezească, până ajunge pe masa gospodarului sau este dăruit colindătorilor.

Rețeta bunicii nu era scrisă nicăieri, o știa pe de rost,  chiar de o trezeai în miezul nopții să ți-o spună. I-o lăsase testament cineva din familie și o da cu drag  tuturor celor care i-o cereau, însă nimănui cozonacii nu-i ieșeau la fel de buni precum îi făcea ea. Picătura de har o punea în fiecare mâncare ce ieșea din mâinile ei.

„Bunica se mișca prin bucătărie <<ca pe ață>>”

Se petrecea cam așa: bunica își pregătea cu o seară înainte covata veche, făina și lemnele. A doua zi, ea era prima care se trezea. Era încă noapte afară când și bunelul făcea focul în cuptor și arunca cenușa veche pe cărarea către casă, să nu alunece cineva. El avea grijă să aducă de afară cociorva și lopata, cu ajutorul cărora tăvile de cozonaci erau introduse, iar mai apoi, când erau gata, scoase din cuptor. Sacul cu făină era pus la încălzit pe sobă, pentru că, spunea bunica, „nu e bine să fie rece din cămară, pentru că aluatul nu crește la fel de frumos”.

Înainte de a începe, ea se spăla bine pe mâini, își făcea o cruce mare și își punea șorțul. Se mișca prin bucătărie „ca pe ață”, niciun pas în plus, nici unul mai puțin. Capul acoperit cu năframă o făcea mai tânără și mai veselă decât era de obicei. Când începea să cearnă făina cu sita cea mare de lemn, mormane albe și grele se așezau ca niște dealuri de zăpezi în covată. Fierbea laptele proaspăt muls de la Brândușa, pregătea câte o „nucă” de drojdie proaspătă pentru fiecare cozonac și căuta ca zahărul să nu fie umed.

„Știa că e gata când aluatul se desprindea de mâinile ei”

Nu avea unități de măsură, cântărea ingredientele din ochi, fără a da greș. Spărgea ouăle unul câte unul, punea gălbenușurile împreună cu zahărul, iar albușurile le păstra pentru umplutură. Drojdia o dizolva în puțin lapte călduț și o punea peste ouăle frecate cu zahăr, adăugând și restul de lapte. Amesteca totul cu o lingură mare de lemn până se omogeniza. Maia era pregătită, dar avea nevoie de puțin răgaz pentru ca drojdia să-și înceapă treaba. Mai apoi adăuga sarea și aroma, dar și restul de făină.

Bunica frământa din ce în ce mai repede plămada albă. Știa că e aproape gata atunci când se desprindea bine de mâinile ei. Căuta apoi cel mai cald loc din casă pentru a pune aluatul la crescut. Între timp, tăvile erau lustruite și unse binișor cu ulei. Tăia bucăți uniforme pe care le înșira pe masa tapetată cu făină. Întindea cu sucitorul foi de aluat ovale pe care le umplea cu mac și cu nucă și le rula cât ai clipi. Odată așezați în tavă, pentru a se rumeni frumos, cozonacii erau unși pe deasupra cu un ou bătut, întins uniform cu o „pensulă” din pene de gâscă.

Când focul din cuptor era pe sfârșite, bunelul trăgea cu un cârlig de fier tot jăratecul la „gura” acestuia, iar bunica îi punea pe lopată câte o tavă pentru a o da în cuptor. La final, când  toți cozonacii erau înșirați, el „securiza” poarta cuptorului, sprijinind-o cu o bucată de lemn. Cam o oră dura coptul acestora, timp în care mai trăgea cu ochiul, când la bunica, când la cuptor.

„Bucuria ei cea mare era să împartă tuturor din bunătățile pe care le făcea”

Cozonacii rumeniți erau scoși la timp cu ajutorul cociorvei și aliniați pe masă. Pentru a fi și mai gustoși, se dregeau cu apă și miere și se acopereau cu un ștergar mare, țesut în casă.

Toate rudele aveau pe masă cel puțin o bucată de cozonac de-al ei, dar și câțiva profesori de la școala din sat care aveau grijă să dea comandă din timp. Nu lua niciun ban nimănui, aceasta era bucuria ei cea mai mare: să împartă tuturor din bunătățile pe care le făcea.

Astăzi, fiica ei cea mică duce tradiția mai departe. Unele lucruri însă s-au schimbat. Covata e prea mare pentru câți am mai rămas, ea a fost înlocuită cu vase mai mici, pensula din comerț e preferată penelor de gâscă,  făina nu mai trebuie cernută pentru că nu mai e din producția proprie.

Azi, cele două supermarketuri din localitate abundă în cozonaci de toate tipurile și tot mai multă lume alege să-i cumpere, mai degrabă decât să-i prepare.

Pentru cei care mai au bunici, întrebați-le de rețeta cozonacului gustos, fără coloranți și E-uri. Vor fi bucuroase să v-o împărtășească!

Ingrediente pentru un cozonac:

5 ouă

100 g. de zahăr

50 g. de unt

300 ml lapte călduț (fiert înainte)

25 g. de drojdie prospătă (se dizolvă într-un pic de lapte călduț)

O sticluță de esență (rom, vanilie sau lămâie)

Jumătate de linguriță de sare

Făină cât cuprinde.

Pregătirea aluatului durează aproximativ două ore, după care se pune în cuptorul încins. 

Mic dicționar:

Coptură= cozonac, pâine coaptă în casă;

Cociorvă=  un fel de sapă făcută integral din lemn cu ajutorul căreia erau trase tăvile din cuptor după ce cozonacul era copt;

Lopată= (în acest caz) dispozitiv făcut integral din lemn cu ajutorul căruia se introduc cozonacii în cuptor; 

Sucitor= dispozitiv din lemn de forma unei sticle de vin care avea la capete mânere, tot din lemn. Cu ajutorul lui erau întinse bucățile de aluat sub forma unor foi astfel încât să poată fi umplute;

Ștergar= prosop mai mare din bumbac, țesut la război, având diverse modele.