Părinte profesor, majoritatea oamenilor percep muzica în mod senzorial, ca ceva plăcut. Există mai multe niveluri de înțelegere ale ei?

La început, orice percepție muzicală, mai ales la vârstele mici, este senzorială. Așa cum spune Caragiale: muzica e ceva care gâdilă auzul în mod plăcut. Însă înțelesul rațional vine când începi să înveți gamele, arpegiile, măsurile. Și atunci, contextul muzical apare într-o lumină mai nouă, începi să știi ce-i tempo-ul, ce-i timbrul, și pătrunzi în universul acesta care este foarte complex. Se spune că este o muzică a sferelori, dar deocamdată e la nivel de ipoteză, pentru că nimeni nu poate să măsoare. Există o armonie a mișcărilor acestora, a planetelor și a tot ce există în Sistemul Solar, dar numai Dumnezeu cel Sfânt din ceruri poate ști acest lucru. De la El pornește totul. Nu scrie la Carte că „îngerii pururea slăvesc pe Dumnezeu în cântări”?

Cântările bisericești sunt ca niște aripi pentru cel care se roagă

Așa e. Se spune că prin muzica bisericească,sufletele devin mai fierbinți în rugăciune. E valabil doar pentru cei care cântă sau și pentru cei care ascultă? 

Eu cred că e mult mai valabil pentru cei care stau și se roagă. Știți cum este? Cântările acestea sunt într-adevăr ca niște aripi. Celui care se roagă, îi dai aripi sau i le mărești pe cele pe care le are, și el se înalță. E vorba de această armonie a muzicii, a rugăciunii. Iar cel care cântă, de cele mai multe ori, are profesia de cântăreț și se concentrează pe problemele de tehnică, de știință, de formă, de mod de exprimare, de mesaj.

Dar după un timp, nu ajunge să treacă de nivelul acesta al formei?

Tocmai atunci apar și cresc pretențiile acestea pe care le-am pomenit înainte. Nu treci peste ele, ci ele se impun atât de tare încât ei își spun: îi cânt lui Dumnezeu, dar trebuie să-I cânt perfect. Or, Dumnezeu nu-ți cere acest lucru, ci cântul să fie cât mai trăit. De aceea, arta are multe ispite.

Octoihul, prima lucrare teoretică despre muzica bisericească

Dar, de pildă, într-o biserică de la țară, unde tot poporul răspunde la ectenii, acolo cum e? Pentru că fiecare cântă cum se pricepe el.

E cel mai frumos, e cel mai minunat. E o binecuvântare de la Dumnezeu, este un dar acesta, pentru că de la început a fost așa. Apostolii și cei care au venit cu ei cântau cu toții. Muzica este ceva lăsat de Dumnezeu aici pe pământ, iar cântarea aceasta îl înalță pe om și prin cântare se înalță omul. Ideea de profesionalizare muzicală a apărut foarte târziu, prin secolele IX-X. Primul nostru mare muzician a fost Sfântul Ioan Damaschin, care a trăit în secolul al VIII-lea. Acesta a scris și o primă lucrare teoretică despre muzică: Octoihul - o carte care organizează cântările pe cele opt glasuri.

„Credinciosului simplu nu-i prea place cântarea bisericească sofisticată”

Dar până atunci, muzica s-a făcut absolut empiric și după sentimentul profund. Și de la Sfântul Ioan Damaschin înainte, oamenii tot așa au procedat. Ca să vă spun sincer, în marea majoritate a parohiilor, a bisericilor de la noi, din România ortodoxă, se cântă așa: pune cartea în strană, dar nu se uită o dată într-însa. Cântă tot cum a auzit de la dascălul anterior. Și asta nici nu-i rău. Uneori bisericile aduc și coruri foarte pretențioase. Apoi, să știți dumneavoastră că, în general, credinciosului simplu și adevărat care vine să se roage, să ia legătura cu Dumnezeu în biserică, acestuia nu-i prea place cântarea bisericească mai sofisticată. El spune: „Vai, ce frumoși băieți, ce frumos cântă”. Dar, de fapt, alt element îl impresionează pe el atunci: tinerețea lor, entuziasmul lor, dorința lor de a se afirma și alte calități, nu faptul că ei cântă nu știu ce și cum.

„Cântarea monodică exprimă cel mai bine cel mai bine miezul Sfintei Liturghii”

În esență, eu cred că tot cântarea aceea de tip vechi, monodică, aceea care a fost pe vremea Mântuitorului și după aceea e cea mai potrivită și exprimă cel mai bine cel mai bine miezul Sfintei Liturghii și a sfintelor slujbe. Aceasta e o părere a mea, pornită din experiențe practice. Aici ar trebui făcute  niște studii și sondaje sociologic-artistice, să se vadă ce zic cei din biserică. Dar nu mai e timp și pentru asta, câte sarcini nu sunt în Biserică și câte treburi nu-s de făcut...

Am mai observat la oameni acest lucru: dacă slujba religioasă este făcută cu mare respect, nu cu grabă, cu convingere, cu devoțiune de către preot, chiar dacă are el o voce mai bună sau mai slabă, oricum ar fi, atunci acest lucru se transmite și lucrurile merg foarte bine pentru toți.

Sunt însă și unii preoți care nu dau importanță. Apare rutina, care deformează și totul e superficial, de ți-e jenă, că totuși oamenii stau acolo și ascultă. Slujbele de la Catedrala mitropolitană din Iași sunt poate cele mai frumoase din toată țara. Sunt băieți tineri, pregătiți, teologi de adevăr și există și avantajul că acolo e și o competiție.

„Fără Biserică, nici Hristos nu există”

Ați menționat cândva că L-ați slujit pe Dumnezeu și prin muzică, dar și că cel mai mare dar pe care l-ați primit a fost darul preoției. Ce așteaptă Dumnezeu de la un preot?

Întrebarea este extraordinar de frumoasă și grea. Dumnezeu așteaptă de la un preot ce așteaptă de la orice muritor creștin și în plus, așteaptă să fii ca Mântuitorul. Ce sunt preoții? Urmașii lui Hristos.

Mai sunt astăzi unii dintre intelectuali care spun că nu au nevoie de preoți duhovnici pentru a-L afla pe Dumnezeu, că se pot ruga doar acasă. Ce le-ați obiecta acestora?

Eu le-aș spune așa, pe de-a dreptul că-s niște mincinoși și nu fac parte dintre creștini. Fiindcă  fără Biserică, nici Hristos nu există. Acolo ne întâlnim în Hristos, acolo e casa Lui.

„Aceste gânduri sunt injecțiile, infiltrațiile celui rău în sufletul omului”

Pe când eram profesor, am avut o perioadă scurtă în care mi-a venit o idee în cap: mi se părea mie că satana e așa, o invenție, ceva didactic, ca să-i impresioneze pe oameni. La care n-a durat mult timp și mi s-a îmbolnăvit băiatul psihic (Ionuț), a și murit. Pot să spun că l-am văzut pe satana după îmbolnăvirea lui lângă el, și lângă mine... Nu știam câte rugăciuni să mai facem... Și de aceea spun: satana lucrează în chip nevăzut și el ne dă aceste gânduri „originale”; acestea sunt injecțiile, infiltrațiile lui în sufletul omului, pentru a ne depărta de Dumnezeu și de biserică, să nu mai fim fiii lui Dumnezeu, să fim fiii lui, cum e atâta lume acum.

La mine vine tot felul de lume. Îi mai aud pe unii că spun: „Ce, eu să vin la biserică? Dar mă rog acasă.” Eu le spun:  „Decât să spui asta, mai bine du-te și fă-ți o cruce, pune o lumânaare și nu mai spune asta, că e diabolic. Ceea ce faci tu acum e să declari că tu ești Dumnezeu” - mare păcat este. 

„Dumnezeu nu ne părăsește și e cu noi”

Dar ei motivează că nu au nevoie de un intermediar în relația lor cu Dumnezeu.

Da, cred că vor ajunge direct în Rai. E încercarea aceasta de individualizare sau de rupere a cămășii lui Hristos, care este întregul creștinism. Asta vor, s-o peticească, să facă din cămașa lui Hristos bucățele și s-o arunce, să dispară credința cea adevărată, învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, ceea ce sunt convins că nu va reuși niciodată nimeni. Unii se depărtează, cei care sunt mândri. Din mândrie, din orgoliu și din lăcomie pornește tot răul. Mândria și lăcomia sunt mai rele decât necredința. Există, de pildă, oameni necredincioși, am cunoscut mulți, ei spun: „eu nu cred în Dumnezeu”. Par totuși oameni de treabă și fac fapte bune. Lor însă eu cred că Dumnezeu încă nu li S-a descoperit. Dar atunci când li Se va descoperi, cu toate faptele lor cele bune vor fi primiți în împărăția lui Dumnezeu, ca tâlharul de pe cruce, în ultima clipă. E mare lucru să avem încredere că Dumnezeu nu părăsește lumea. De aceea, pentru mine, care sunt profesor de muzică, muzician și preot, una din cele mai emoționante cântări  este „Cu noi este Dumnezeu”, care este venită din Vechiul Testament, dar până azi se cântă. Dumnezeu nu ne părăsește și e cu noi.

Rugăciunea pentru celălalt, ce înseamnă? Dragoste pentru celălalt.

Părintele Teofil Părăian mai spunea că Dumnezeu n-a creat nici un om ca să-l piardă.

Ci la cunoștința Adevărului să vină! Eu mă tem că la mulți dintre noi, chiar preoți, această cunoștință a Adevărului se face în ceasul morții. Pentru că până atunci ești în legătură cu lucrurile Domnului, cu lucrurile cele sfinte, dar nu intri în deplinătatea Adevărului. Unul singur este Adevărul, și noi, așa, doar pe lângă el și cu inima cea bună. Eu am o speranță mare că foarte mulți se vor mântui, dar nu prin meritele lor, ci prin mila Domnului, pentru rugăciunile altora pentru ei. Rugăciunea pentru celălalt, ce înseamnă? Dragoste pentru celălalt. Sunt foarte încredințat și optimist, aștept și eu, că-s bătrân de-acuma, voi împlini în curând 77 de ani. Sunt în vârstă, dar nu mă simt bătrân. Eu mă rog la Dumnezeu să trecem cât mai ușor; nimeni, dar nimeni n-a rămas pe aici. Am numărat, numai la câteva case aici, prin jur, 40-50 de morți, s-a dus fiecare la locul lui, e rândul nostru. (râde)

„Ce vrei mai minunat lucru decât omul să-și deschidă sufletul?”

Părinte, care sunt bucuriile Sfinției Voastre ca duhovnic?

Am niște bucurii foarte mari ca duhovnic, poate că sunt cele mai mari. Duhovnicia aceasta mie îmi arată o împuternicire, o întărire a credinței, o amplificare. Pentru că, dacă vine omul credincios și face rânduiala Bisericii și a Domnului nostru Iisus Hristos, care a spus „mărturisiți-vă unul altuia păcatele” și vine și-și deschide sufletul ca o carte și îl pune înaintea feței tale, un nevrednic, ce-ți trebuie mai mare bucurie? De aceea, eu, de când sunt preot, nu pot să mă mai supăr de-adevăratelea niciodată. Mă mai enervez, dar nu mă mai pot supăra.

Ce vrei mai minunat lucru decât omul să-și deschidă sufletul lui în fața lui Dumnezeu, în fața credinței, în fața preotului? Într-adevăr, e o taină prea mare asta și depășește pe oricare duhovnic, dar așa cum ne și depășește, așa ne și ajută ca să respectăm , să aplicăm, să înaintăm pe calea credinței. La început te intimidezi de grandiozitatea misiunii; după aceea, cu vremea, te obișnuiești cu asta, consideri că tot ce lasă Dumnezeu e normal.

„Școala  modernă s-a născut în Biserică”

Credeți că există vreo legătură între pedagogie și duhovnicie? Duhovnicia completează pedagogia?

Diriginția are multe asemănări cu duhovnicia.  Am fost diriginte toată viața mea, înafară de perioada în care am predat la Conservator. Un învățător, de pildă, trebuie să fie ca 20 de duhovnici, câți copii are în clasă. Și am cunoscut învățători și învățătoare care au niște clase extraordinare. Îi duc pe elevi pe la mănăstiri, îi închină. E foarte mare legătură, pentru că școala  modernă s-a născut în Biserică. Școala este a Bisericii și are o misiune socială atât de largă.

A fost în viața Sfinției Voastre un moment în care ați luat o decizie crucială?

Una singură a fost, când a venit Securitatea pe capul meu, să mă racoleze să devin informator. Eram deja profesor. M-am consultat cu soția, iar ea a fost un om de caracter, încă un motiv pentru care o apreciez foarte mult. Am refuzat.Toată insistența lor a ținut vreun an - doi de zile, dar am rămas neschimbat în hotărârea aceasta. Fiind un om foarte priceput și activ în domeniul acesta al muzicii, al dezvoltării culturii în rândul tineretului, ei urmăreau să mă fac un fel de șef la Cultură, ceva strategic pentru ei. Dar nu le-a mers.

„Tata a fost un om incoruptibil la modul absolut”

A existat o persoană anume în viața Sfinției Voastre care să fi avut o influență deosebită pentru ceea ce ați devenit mai târziu?

E un lanț de persoane și personalități care m-au marcat în privința aceasta. În plan uman, e vorba de mama, în primul rând. Era foarte credincioasă, iubitoare de Dumnezeu și de Biserică, tot timpul se ruga. Apoi, tata, deși multă vreme nu l-am simpatizat deloc. El era cazon, iar acest lucru mie nu mi-a plăcut niciodată și am luat o atitudine liberală față de el. Dar el a avut înțelepciunea să nu mă forțeze să fiu riguros. După ce a îmbătrânit, mi-am dat seama cât de mult l-am iubit, mai ales după ce a murit. A fost o personalitate deosebită și un om incoruptibil la modul absolut, și la influența vremurilor, și la influența oamenilor, căci și oamenii îți oferă curse, îți oferă avantaje. În ceea ce privește preoțimea și rangurile bisericești, el a fost un om care le-a refuzat. I s-a oferit să meargă în Anglia, la Oxford, când a terminat facultatea la Cernăuți, el nu a primit.

Ca fire, eu semăn cu mama, iar rigoarea față de Biserică o am datorită tatei. Dânsul era considerat de colegii lui de la Rădăuți drept cel mai afurisit preot. Era în primul rând foarte, foarte bine instruit, a făcut și pușcăria pe care  el o numea a doua universitate. Astăzi, prin anumite sate din Bucovina, toată lumea îl pune în pomelnic pe preotul Casian, deși e mort de aproape 30 de ani. A fost un preot deosebit și are mulți ucenici. Fratele Dragoș, preot și el, semăna tatei. A murit acum 40 de ani, într-un accident.

„Tot timpul scormonesc câte ceva”

Unde vă găsiți energia pentru tot ceea ce faceți?

(Râde) Eu sunt un om care niciodată nu mi-am terminat energia. Am energie și pentru alții, când văd că sunt câte unii mămăligi... Deși nu sunt un tip foarte iute, tot timpul scormonesc câte ceva. Și eu, și soția mea suntem creativi; câte planuri și pregătiri nu ne facem noi, deși suntem oameni total deosebiți, nu avem nimic în comun, decât familia, dragostea de Dumnezeu. Soția a fost un sprijin total al meu. Ea a fost cel mai bun susținător și ajutător, un tovarăș adevărat și orice aș face pe lumea aceasta, tot n-am cum să-i mulțumesc pe deplin. Chit că noi toate le gândim și le vedem  exact invers, suntem foarte fericiți că am ajuns să vedem într-o lumină dreaptă cine suntem, cum suntem și cum să ne înțelegem.

„Gustați și vedeți că bun este Domnul!”    

Părinte profesor, ce vă bucură cel mai mult astăzi, acum?

Astăzi, nu există altceva care să mă bucure mai mult decât Sfânta Liturghie. Mai sunt și bucuriile familiei, dar pentru mine este cel mai frumos când merg și slujesc Sfânta Liturghie, nu cu farafastâcuri, nu cu mare artă, nuuu, mi-e nu-mi plac spectacolele. Domn’le, Sfânta Liturghie nu este un spectacol. E bine să fie cât mai convingătoare. Sincer, Sfânta Liturghie m-a schimbat mult față de cum eram înainte de a deveni preot.

În ce sens v-a schimbat?

M-a îmbogățit sufletește și e un mare dar care mă copleșește pe mine, un nevrednic, cum mă consider eu și sunt convins de asta. Însă de aici începe mântuirea, de la Sfânta Liturghie. Drumul acesta al mântuirii începe, reîncepe și se întărește cu Sfânta Liturghie. Iar pentru cei ce refuză să vină și stau în gropița lor nu au de unde să știe ce înseamnă „Gustați și vedeți că bun este Domnul!”