Pentru sufletul părintelui s-au rugat enoriaşii pe care cu drag i-a păstorit, alături de un sobor impresionant de preoţi, condus de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul. Redăm în continuare cuvântul rostit de Episcopul-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor la slujba de înmormântare a părintelui Ioan Apetroaiei.

Înaltpreasfinţia Voastră,

Preacuvioşiile şi Preacucerniciile Voastre,

Stimate autorităţi,

Îndurerată familie,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Astăzi, Biserica în totul ei, mitropolit, prin delegatul lui, episcop, preoţi, diaconi, cântăreţi, credincioşi şi credincioase, a săvârşit slujba de înmormântare a celui care, timp de 36 de ani, a fost „vas de bună trebuinţă a lui Dumnezeu“ (II Timotei 2, 21).

Harul preoţiei primit prin Taina Hirotoniei s-a integrat organic în întreaga lui fiinţă. Firea blândă l-a recomandat pentru seminarul teologic, pe care l-a absolvit în 1974, şi pentru facultatea de teologie, luându-şi licenţa în 1979, şcoli în care a figurat printre elevii şi studenţii foarte buni.

„În Sfânta Liturghie avea o răbdare de sfânt“

Părintele Ioan Apetroaei a fost un preot pe măsura şi vrerea lui Dumnezeu. La altar, Sfânta Liturghie era slujită cu aceeaşi intensitate şi emoţie sfântă ca în prima zi de hirotonie întru preot, la hramul Mănăstirii Sihăstria, săvârşită prin punerea mâinilor vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la praznicul Naşterii Maicii Domnului al anului 1979. Liturghisea cu acel fior sfânt, pătruns de taina credinţei în Dumnezeu - Treime. În Sfânta Liturghie avea o răbdare de sfânt; de altfel, lucrarea celor sfinte i-a transfigurat şi prefăcut întreaga lui viaţă.

La amvon vorbea pe înţelesul credincioşilor, cu multă aşezare duhovnicească; era preocupat să transmită în sufletele lor credinţa în Dumnezeu, menţinând spiritul de unitate şi fidelitate faţă de Sfânta noastră Biserică în integritatea ei. Sigur, în afara amvonului, părintele era destul de rezervat la vorbă; trăia bucuriile mai mult tainic, fără ca să-i facă părtaşi la ele şi pe alţii.

„A acordat o atenţie sporită celor aflaţi în suferinţă sufletească şi/sau trupească“

Ca iconom al tainelor lui Dumnezeu, părintele Ioan a fost mereu prezent în viaţa credincioşilor. A pecetluit numele pruncilor, dat de părinţii lor, prin apa Sfântului Botez, miruindu-i şi împărtăşindu-i, spre a fi cunoscuţi de Dumnezeu şi după identitatea lor pământească. A întărit tinerilor jurămintele de iubire şi credinţă prin Taina Sfintei Cununii, cerându-I lui Dumnezeu, pentru ei, dragoste tare şi nefăţarnică, unire sfântă şi viaţă fără de păcate. A binecuvântat credincioşilor bunurile materiale, rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea lor, pentru izbăvirea de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, pentru vremuri paşnice, lipsite de convulsii sociale, politice şi militare, pentru bunul spor în toate cele ale vieţii lor, mulţumindu-I, totodată, pentru toate binefacerile revărsate asupra parohiei şi ţării. A acordat o atenţie sporită celor aflaţi în suferinţă sufletească şi/sau trupească prin săvârşirea Tainei Sfântului Maslu, dar mai ales prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei Împărtăşanii. A binecuvântat ieşirea din această viaţă celor rânduiţi de Dumnezeu, cerându-I, pentru ei, iertarea păcatelor şi odihnă netulburată în loc luminos în Împărăţia cerurilor, iar pentru cei rămaşi vindecarea durerii sufletelor lor şi luminarea întunericului mâhnirii lor cu lumina Lui cea strălucitoare.

Slujirea preotului Ioan, în cei 36 de ani de preoţie, a îmbrăcat toate aspectele posibile ale vieţii spirituale a păstoriţilor săi: pe cei căzuţi i-a îndreptat, pe cei în deznădejde i-a mângâiat, pe cei slabi i-a încurajat, pe cei aflaţi pe calea cea bună i-a întărit, pe cei bogaţi i-a învăţat milostenia, pe cei în nevoi i-a învăţat răbdarea, pe copii i-a învăţat să-şi iubească necondiţionat părinţii şi Biserica; tuturor, deopotrivă, le-a mijlocit intrarea la Hristos prin participarea la Sfânta Liturghie, iar prin post, spovedanie, pocăinţă şi stăruitoare rugăciune, la Sfânta Împărtăşanie.

36 de ani de preoţie

A avut un comportament şi tact pastoral de excepţie, fiind un model vrednic de urmat, atât pentru colegii preoţi, cât şi pentru credincioşi. În sufletul său bun şi-au găsit ecou deopotrivă toate bucuriile, tristeţile şi necazurile credincioşilor care i-au bătut la uşă. Cultivând o astfel de legătură cu păstoriţii săi, preotul Ioan avea certitudinea că nu va bate singur la porţile veşniciei.

A fost un părinte cu multă cuminţenie şi aşezare duhovnicească în abordarea situaţiilor pastorale. Păstoriţii l-au înţeles ca pe un om paradigmatic şi înţelept. N-a certat pe nimeni, nu s-a certat cu nimeni, n-a iubit stările conflictuale, ci pacea cea aducătoare de tihnă şi linişte. Era de altfel un om al păcii şi al bunei-cuviinţe. În relaţie cu credincioşii a fost un sfătuitor şi nu un judecător. A fost un alt Anania care era dispus să primească pe orice Saul orbit de păcat ca să-i dea vederea unei vieţi virtuoase (Fapte 9, 17).

În raport cu semenii era un om generos prin excelenţă. Părintele a purtat o grijă deosebită faţă de familiile sărace, faţă de bătrânii şi copiii nevoiaşi, sprijinindu-i ori de câte ori a fost nevoie. Ştia să ofere deopotrivă săracilor şi confraţilor săi, discret şi abundent, din puţinul lui. De altfel, el s-a comportat altruist faţă de toată lumea, fiind apreciat unanim drept un om milostiv.

A fost un preot care şi-a făcut bine lucrarea, însă fără a se lăuda cu ceva, deşi avea cu ce.

În cei 36 de ani de preoţie, dincolo de activităţile pastoral-misionare şi cele filantropice, s-a ocupat şi de activităţi de construire şi înnoire a ansamblului bisericesc, dintre care amintim: clopotniţa, construită din piatră, cu un spaţiu destinat bibliotecii parohiale şi arhivei, biserica şi casa socială cu camere de protocol la mansardă, construite, ce e drept, la nenumăratele insistenţe ale IPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, fiu al satului. La aceste lucrări au contribuit atât IPS Sa, cât şi bunii credincioşi localnici sau din afara parohiei, mulţi dintre ei devenind astfel ctitori importanţi. De altfel, părintele, chiar dacă a murit cu trupul, va trăi prin tot ceea ce a făcut.

Părintele Ioan s-a străduit cât i-a stat în putere să fie cetate pe vârf de munte şi lumină în sfeşnic care să lumineze cu lumina învăţăturilor sfinte pe credincioşii săi. A fost lumină pentru că L-a mărturisit pe Hristos în toată viaţa sa, considerând că nu este demnitate mai mare ca cea de slujitor şi mărturisitor al lui Hristos. A păstorit turma lui Hristos, cercetând-o nu din silă, ci după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, făcându-se pildă turmei sale, ca să-l parafrazez pe Apostolul Petru (I Petru 5, 2-3).

„A împletit în mod armonios trăirea de la altar cu viaţa de zi cu zi“

 Ştiut este faptul că slujirea preotului este legitimată numai de slujirea comunităţii din care face parte organic. Mântuitorul, Izvorul preoţiei în Biserică, a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte“ (Luca 22, 27). Aşadar, slujirea se înscrie în valoarea sacramentală a timpului. În timp, preotul şi credincioşii bat la uşa veşniciei. Timpul este răscumpărat astfel cu preţul veşniciei (Efeseni 5, 16).

Părintele Ioan întotdeauna a împletit în mod armonios trăirea de la altar cu viaţa de zi cu zi. Conştiinţa curată, smerenia şi credinţa l-au făcut să afirme, împreună cu Sfântul Pavel: „Am de toate şi am şi de prisos“ (Filipeni 4, 18). Da, deşi a avut o enorie mare, el nu a fost un om bogat! A trăit destul de modest.

A fost preotul care a făcut din preoţie un ideal şi nu un scop în sine. Şi-a făcut slujba pe deplin, şi-a păstrat nealterată credinţa, şi-a petrecut viaţa în ascultare necondiţionată faţă de ierarhie şi a avut încrederea că va primi de la Dumnezeu dreaptă răsplătire.

Toată viaţa părintelui Ioan a stat sub semnul jertfei, împlinind, pe cât posibil, spusele Apostolului despre Mântuitorul: „Că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi“ (II Corinteni 8, 9). Credincioşii, simţindu-i dăruirea, îl căutau fără teama refuzului. Avea o blândeţe plină de nădejde. La el totul era răbdare şi slujire. Cu el, biserica se umplea de pace şi tihnă. A fost strădalnic şi jertfelnic spre cele bune, ostenindu-se în lumea aceasta pentru numele lui Dumnezeu, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri, care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa; sfinţenia vieţii este cea care se opune astăzi morţii lui fizice, cauzată de o boală care ucide în egală măsură pe oamenii sfinţi şi pe păcătoşi.

Sigur, numai o astfel de viaţă trăită întru şi cu Dumnezeu transformă moartea într-o cucerire a vieţii veşnice!

Părintele Ioan, deşi se desparte de neamul său, - cum spune una dintre cântările de la slujbă -, va rămâne întru neuitarea rugăciunilor Bisericii, ale slujitorilor şi credincioşilor din parohia aceasta; a mamei lui Ana, care de 4 ani îşi poartă cu demnitate crucea văduviei, precum proorociţa Ana; rămâne în dragostea fratelui său Nicolae, şi el slujitor la Sfântul Altar, a surorilor sale Maria şi Ana şi a nepoţilor după fraţi; a rudelor de aproape şi de departe, ale celor care au fost botezaţi, cununaţi, spovediţi şi împărtăşiţi de Sfinţia sa; şi nu în ultimul rând, părintele va rămâne veşnic prezent în sufletul doamnei preotese Elena, o intelectuală pusă în slujba învăţământului preuniversitar, cu care şi-a împărţit, timp de 37 ani, bucuriile, dar şi necazurile vieţii, şi a fiicei sale Ana şi ginerelui Mihai, tineri implicaţi la rândul lor în procesul de formare şi modelare a sufletelor tinerilor din învăţământul universitar; într-un cuvânt, va rămâne în sufletul familiei lărgite pe care a iubit-o precum slujbele Bisericii din noaptea de Înviere.

„Preoţii nu mor niciodată!“

Acum, părinte Ionică, a venit momentul ca tu însuţi, care ai propovăduit solemn credincioşilor, în diferite împrejurări, potrivit preceptelor biblice, că viaţa pământească este numai o pregătire pentru viaţa veşnică, să plăteşti tributul propriilor tale spuse!

Cât despre răsplata pentru viaţa lui ireproşabilă, ca om, ca preot şi ca duhovnic, rămâne, iubiţii mei, să aflăm şi, de ce nu, să şi vedem la Învierea cea de obşte, când toţi şi toate, la glasul trâmbiţei îngerului veghetor, vom părăsi giulgiurile şi mormintele noastre, precum odinioară Hristos, în dimineaţa Învierii, le-a părăsit pe ale Sale.

Preoţii nu mor niciodată! Aşadar, să-l conducem în cântări duhovniceşti spre cripta din biserică în aşteptarea Învierii pe părintele Ioan, cel căruia din copilărie i-a plăcut să locuiască în casa lui Dumnezeu.